„O zei/Un ultim strigăt”

O nouă poezie, de tip one-shot. Poezia are două titluri pentru că nu m-am putut decide pe care să îl păstrez. Am încercat să scriu în stilul modern, pentru a vedea ce reușesc. Acum depinde de voi dacă vă place sau nu, iar eu pot doar să ascult.

                            O, zei!
               Un ultim strigăt

Unde-s cântul îngerilor și dragostea adevărată?
Să fie-acestea oare
Promisiuni făcute-orbește?

Și strig cu disperare
O, zei, de ce m-ați mințit voi oare? De ce trebuie ca eu să-ndur
Dar să nu mă plâng?

Cum m-ați mințit voi oare,
De m-ați convins să mă cobor
În această lume netrebnică?

Alături de voi oare,
Mă întreb,
Eu a sta nu mai puteam?

Cu ce v-am greși eu vouă,
Să mă aruncați
Aici?

M-ați blestemat
Să-mi plâng amarul
Dar nimeni să m-asculte.

Mi-ați promis dragoste și
Fericire,
Dar v-ați bătut joc de mine!

Vă bateți joc de mine
Aceleași greșeli mă faceți
Să mi le repet!

Râdeți de mine
Pe când eu, singur,
Mă simt rece…

De ce oare m-ați adus în această lume nebună
Doar pentru a-mi arăta
Cât de mult eu nu cunosc…

Râdeți știind
Că eu
Nu o voi găsi…

Iar eu strâng din pumni
Și strig
La cerul albăstriu…

Dar degeaba
Strig la voi
Căci voi nu existați!

Ș-acum tot ce pot a face
Este soarta
Să mi-o plâng…
             Și s-aștept îndurerat
             A morții dulce sărutare.

Știu… e tristă. Dar, cum am mai spus și înainte, „ea nu există în această lume tristă”. Simt că degeaba caut și că ar trebui să mă dau bătut… Până la urmă, prea mult căutăm dragostea și uităm să mai admirăm celelalte frumuseți ale vieții.

~Akira