Și totuși…

Am avut ideea aceste poezii de ceva timp și, într-un final, am reușit să o scriu. Sper să vă placă.

 

               Și totuși…

Se vrea a mă considera un nebun apatic;
Un zburător fără cale de-ntoarsă
Ce-și visează dulcea-i singurătate.

Unul ce merge printre oameni și visează
La vreamea-n care va zbura din nou;
La dulcea-i libertate.

Se vrea a mă considera un Faust însetat
De propria-i ființă și dorința de-a cunoaște,
Ce caută fericirea.

Unul ce și-ar da sufletul diavolului
Și-ar cânta alături de erinii infernali
Pentr-o lacrimă de fericire.

Se vrea a mă vedea ca pe-un oarecare altul
Într-o lume plină doar de „eu”, un ego nesătul.
Un melancolic trist din rândul poeților necunoscuți.

Unul ce numele demult și l-a pierdut
Și nimeni nu vrea să i-l găsească.
Un visător ce nu se poate trezi din a lui visare.

Și poate că sunt.

 

~Akira

Advertisements

Dragostea…

Ma intreb de ce o plac… Si acum… incep sa ma indoiesc ca mai stiu ce este dragostea. Si degeaba intreb daca ea exista {a se înțelege „degeaba întreb dragostea dacă există”}… Caci nu primesc raspuns.

Aceasta este concluzia la care ajung de atât de multe ori… Pentru mine, dragostea reprezintă o potrivire perfectă între cei doi parteneri. Pentru mine, dragostea există numai atunci când nu există compromis. Un filozof român (sidenote: încă trăiește) a spus că așa ceva nu există. El spune că nu există dragoste la prima vedere. Prima dată doar o/îl vezi, după care începi să îl placi și intervine compromisul. Aceasta este relația pentru el. Și poate că are dreptate… Poate că eu visez la ceva imposibil, căci mereu ajung la aceeași întrebare: „de ce o plac?”.

Nu sunt în totalitate de acord cu tot ce spune acest filozof, dar sunt de acord cu unele lucruri. Și el vorbea de dragostea adolescentină, și pot spune că are dreptate, însă nu numai când vorbim despre dragostea adolescentină, dar și despre relațiile de prietenie și de relațiile mature. Și, așa cum spunea și el, ajung și eu la întrebarea „de ce o plac?”. El punea această întrebare retoric, adolescenților:

-De ce o placi?
-Păi… pentru că… avem interese comune.
-Adică?
-Păi… folosim aceeași pastă de dinți… amândoi bem apă…

Desigur, el exagera pentru a arăta ridicolul în care se afundă adolescenții de unii singuri. Așa cum tot el spunea, la început, în primii 1-2 ani, vezi în partenerul tău reflecția calităților tale. După care, relația se distruge… Ajungi să vezi în partenerul tău doar reflecția defectelor tale… Din păcate, în loc să vedem atât defectele cât și calitățile celuilalt, situația este cea de mai sus (^).

Nu mă înțelegeți greșit… Sunt și eu un melancolic visător… Visez la o relație perfectă, însă știu că nu acum este timpul… Și totuși, simt o tristețe puternică, oricât de tare mi-aș repeta că nu este momentul. Și poate că niciodată nu va fi momentul… Visez la ziua în care vom fi numai eu cu ea; numai noi doi, singuri, pe un drum solitar al unui parc… Să ne așezăm pe iarbă și să privim apusul. Iar atunci în acea liniște desăvârșită… Să o privesc în ochi și să o sărut pentru prima oară.

Dar… desigur… să revenim la realitate, căci acestea sunt doar vise, și sunt atât de multe! Însă, poate nu o voi întâlni niciodată… Și eu am plăcut fete; odată am făcut și o mare greșeală (nu, nu am avut nicio prietenă în viața mea, deci nu despre asta este vorba…), și după acea greșeală am învățat să mă opresc și să mă gândesc înainte de a o repeta. Am plăcut o fată… dar nu aveam niciun motiv. Nu semănam în filozofie… în comportament… dar nu mi-a păsat. Mă așteptam la un răspuns pozitiv, dar am primit batjocură și minciună… Mințiți ca să nu ne răniți… Ce glumă bună! Mințiți ca să vă simțiți bine, să știți că nu voi sunteți responsabile pentru tristețea aceluia. Dar… pe mine mai tare mă deranjează minciuna… Nu vreau să ajung vreodată să mint, mai ales într-o relație… Și normal, acum ceva timp, am făcut (într-un fel) aceeași greșeală… Și din nou am fost mințit… Dar intențiile mele, de acea dată, fuseseră interpretate greșit. Și nu cred că am mințit de foarte multe ori, căci nu am menajat pe nimeni. Uneori am fost chiar cinic.

Dar, se pare că am deviat de la subiectul inițial. De multe ori mi se întâmplă asta, așa că prefer să închei aici. Voi continua acest subiect și, totodată, voi discuta și despre alte teme, altă dată.

Dacă ați văzut cerva din ce am scris cu care nu ați fost de acord, sunteți mai mult decât bine veniți să deschideți o discuție în comentarii. Voi încerca să vă răspund cât mai repede. Nu uitați că eu sunt încă tânăr, și mai am multe lucruri să învăț. Nu m-am fixat pe o idee, și sunt flexibil, deschis ideilor noi. Mai sunt atâtea lucruri pe care aș dori să le discut, dar atât de puțin timp… Plus că deviez de la subiecte foarte repede, așa că de multe ori nu-mi termin o idee.

Sper să ne putem revedea cât mai curând. Vă las, până atunci, cu o strofă pe care doresc să o transform într-o poezie:

De ce nu am rămas
Pe-al meu tron de gheața,
Ș-am venit aici sperând să am
Uimitoare viața?

PS: Totodată, pe această cale, aș dori să îmi cer scuze pentru prea multe puncte de suspensie, știu că pot obosi ochiul.

~Akira

„Înger cu chip demonic”

Una din cele mai noi creații ale mele, dacă nu chiar cea mai nouă. De obicei nu scriu data, pentru că data originală este rescrisă când le modific, dar aici am apuc să o scriu: Vineri, 20.12.2013, ora 12:54 (ora când am terminat de scris). O poezie de tip one-shot, dar sper să vă placă:

           Înger cu chip demonic

Și poate am greșit, poate mă inșel…
Întotdeauna se sfârșește-n acest fel.
Te-ai dat înger, tu demon ispititor!
Ș-acum… Simt că dac-ar fi, degeaba mor.

Te-am crezut… Iarăși m-ai mințit.
Tu succubus nebun, din nou m-ai ispitit.
Poate te ascunzi in tenebrul infinit,
Căci eu niciodată nu te-am mai găsit.

Nu știu de te-ai schimbat ori
Eu din nou m-am inșelat.
Aceea ce a fost, tu nu mai ești…
Crezi că m-ai amețit, însă tu greșești!

Sunt singur, alungat intr-o lume nebună…
Sunt un câine ce latră la lună…
O iluzie nesfârșită
Cu o viața infinită.

PS: Pentru cei ce nu știu ce este acela succubus: http://en.wikipedia.org/wiki/Succubus

De asemenea, mulțumiri lui Tulli pentru titlu.

~Akira

„Singur” din capitolul „Poezii”

O poezie care, cel puțin în momentul de față, mă caracterizează. Lectură plăcută!

             Singur

Mă simt ca Faust al lui Goethe
Sau ca Luceafărul cel blând,
Caci in această viață
Sunt un trecător plăpând.

Sunt un astru singuratic,
Rătăcind la nesfârșit…
Blestemat ca al meu suflet
Veșnic fie pustiit…

Ea-i o stea, eu simplu om.
Ea luna dar eu soare,
Și degeaba sper în van
La dragostea nemuritoare.

Sunt un pustnic alungat
Cu motive neînțelese;
Prea neînsemnat,
Lumii ca să-i pese.

O minciună dulce-amară,
Asta-i dragostea cea oarbă.
Consumat de-un vis tenebru
Inghețat in iarna dalba.

Și mai bine-n moarte crudă,
Decât cu dragostea cea falsă;
Caci ea nu există
In aceasta lume tristă.

Ș-acum că mă gândesc la asta,
Poate soarta nu mi-e crudă;
Sunt un trecător apatic
Intr-o lume deloc blânda.

~Akira

PS: Tulli, nu am mai auzit nimic de la tine de la o vreme… Cu ce poezie ne mai delectăm privirea, acum că se apropie vacanța inter-semestrială?

Regrete…

Cu această poezie îmi voi face intrarea pe acest blog. Nu este foarte modificată, poezia fiind de tipul „one-shot”, cum le-a mai numit Tulli. Sper să vă placă.

Nu pot crede ce-am făcut,
Un singur gând in a mea minte n-a tăcut…
Eu am crezut că pot, că reușesc,
Iar acum de tine mă feresc…

Îmi pare rău ca m-am pripit,
Întotdeauna m-am grăbit…
Am greșit și am pierdut,
Ce-i făcut e bun făcut…

Regrete mă doboara,
Sufletu-mi coboară
Spre abisu’-ntunecat,
În care m-am inecat…

Regret că m-am pripit,
Căci inima mi-am rănit…
Ăsta-s eu, căzut și renăscut,
Ridicat si coborât…

~Akira