Și totuși…

Am avut ideea aceste poezii de ceva timp și, într-un final, am reușit să o scriu. Sper să vă placă.

 

               Și totuși…

Se vrea a mă considera un nebun apatic;
Un zburător fără cale de-ntoarsă
Ce-și visează dulcea-i singurătate.

Unul ce merge printre oameni și visează
La vreamea-n care va zbura din nou;
La dulcea-i libertate.

Se vrea a mă considera un Faust însetat
De propria-i ființă și dorința de-a cunoaște,
Ce caută fericirea.

Unul ce și-ar da sufletul diavolului
Și-ar cânta alături de erinii infernali
Pentr-o lacrimă de fericire.

Se vrea a mă vedea ca pe-un oarecare altul
Într-o lume plină doar de „eu”, un ego nesătul.
Un melancolic trist din rândul poeților necunoscuți.

Unul ce numele demult și l-a pierdut
Și nimeni nu vrea să i-l găsească.
Un visător ce nu se poate trezi din a lui visare.

Și poate că sunt.

 

~Akira

Advertisements

„O zei/Un ultim strigăt”

O nouă poezie, de tip one-shot. Poezia are două titluri pentru că nu m-am putut decide pe care să îl păstrez. Am încercat să scriu în stilul modern, pentru a vedea ce reușesc. Acum depinde de voi dacă vă place sau nu, iar eu pot doar să ascult.

                            O, zei!
               Un ultim strigăt

Unde-s cântul îngerilor și dragostea adevărată?
Să fie-acestea oare
Promisiuni făcute-orbește?

Și strig cu disperare
O, zei, de ce m-ați mințit voi oare? De ce trebuie ca eu să-ndur
Dar să nu mă plâng?

Cum m-ați mințit voi oare,
De m-ați convins să mă cobor
În această lume netrebnică?

Alături de voi oare,
Mă întreb,
Eu a sta nu mai puteam?

Cu ce v-am greși eu vouă,
Să mă aruncați
Aici?

M-ați blestemat
Să-mi plâng amarul
Dar nimeni să m-asculte.

Mi-ați promis dragoste și
Fericire,
Dar v-ați bătut joc de mine!

Vă bateți joc de mine
Aceleași greșeli mă faceți
Să mi le repet!

Râdeți de mine
Pe când eu, singur,
Mă simt rece…

De ce oare m-ați adus în această lume nebună
Doar pentru a-mi arăta
Cât de mult eu nu cunosc…

Râdeți știind
Că eu
Nu o voi găsi…

Iar eu strâng din pumni
Și strig
La cerul albăstriu…

Dar degeaba
Strig la voi
Căci voi nu existați!

Ș-acum tot ce pot a face
Este soarta
Să mi-o plâng…
             Și s-aștept îndurerat
             A morții dulce sărutare.

Știu… e tristă. Dar, cum am mai spus și înainte, „ea nu există în această lume tristă”. Simt că degeaba caut și că ar trebui să mă dau bătut… Până la urmă, prea mult căutăm dragostea și uităm să mai admirăm celelalte frumuseți ale vieții.

~Akira

Dragostea… (Partea a II-a)

Dragostea adolescentină… Așteptarea ne omoară, ce-i drept. Căutam cu disperare o himeră… Sau, poate că nu. Problema noastră este că noi vrem. Noi vrem, și uităm să mai așteptăm. Făcând o analiză a sentimentelor mele, îmi dau seama că vreau, dar nu aștept. Ne gândim că poate nu vom mai găsi o alta mai bună, parcă am fi la sfârșitul vieții. Mă amuză cum, noi toți (inclusiv eu) spunem că ne-am maturizat. Suntem maturi, gata, știm ce să facem, știm cum să trăim. Nu este deloc așa. Și aș putea analiza psihicul adolescențiilor, cum gândesc și de ce o fac în acel mod, căci și eu sunt un adolescent. Și chiar asta voi face, pe bucăți mici. Să începem cu dragostea adolescentină, căci acesta este un subiect primordial în gândirea noastră…

Drept vorbind, eu am trecut de faza în care acționam fără să gândesc, mai mult sau mai puțin. (sau poate că nu… sunt încă un adolescent, iar subiectivitatea mea se poate observa și în această postare.). O dată mi-a fost îndeajuns pentru a spune că a fost prea mult. Am învățat să fiu mai rațional, să mă întreb „de ce o plac” și „ce am văzut în ea”. Îmi pun aceste întrebări de mult timp (dacă nu vă deranjează să citiți http://wp.me/s3NEzY-why  http://wp.me/p3NEzY-kM), dar răspunsul… Ei bine… îl am în fața mea.

Nu sunt matur și mai am multe lecții de învățat, dar ceva știu sigur: sunt destul de matur pentru a nu acționa fără să gândesc (cred… din nou, sunt încă adolescent, deci sunt subiectiv în această privință… nu pot privi asta obiectiv, pentru că subiectivitatea, pe undeva, tot intervine). Am învățat că dragostea adolescentină este de multe ori o iluzie… Acționăm necugetat, iar rezultatele sunt dezastruoase. Cum spunea cineva: „începi cu capul în nori și termini cu capul de pereți”. Încerc să privesc altfel lucrurile, și abia acum încep să mă cunosc cu adevărat. Încep să îmi cunosc sufletul și încep să înțeleg de ce mă comport într-un fel la un moment dat, și altfel altcândva. Cum spuneam și pe primul meu blog, nu mă îndrăgostesc de o fată. Niciodată nu m-am îndrăgostit de o fată. Încep să mă gândesc că o plac, este frumoase și toate cele (cu exact această exprimare, iar eu nu puteam defini „toate cele”) și astfel, mintea mea începe să lucreze. Îmi place să scriu și să creez, sunt înclinat către arta poveștilor (și îmi place să scriu poezii), astfel că, în imaginația mea, creez cele mai frumoase povești de dragoste între mine și acea persoană. Mă gândesc cum ar fi să fim împreună, doar noi doi, într-un parc, pe o alee solitară, uitându-ne unul în ochii celuilalt și privind în infinit… Doar că… acestea erau doar povești. Nu mă îndrăgosteam de acea persoană, mă îndrăgosteam de poveste, de imaginea ei, așa cum mi-o imaginam eu. Iar eu mi-o imaginam mereu ca pe un perfect. Ca pe ceea ce caut, ceea ce m-ar completa. Mă îndrăgosteam de o reflecție a mea. Aveam în fața mea viziunea calităților mele, dar fără vreun defect de-al meu. Din păcate, mi-a luat mult până să disting diferența dintre această realitate și cea pe care o cream în mintea mea. Și acum mai mi se întâmplă să privesc în gol, gândindu-mă la cum ar fi dacă. Mereu simt acele sentimente apărând în mine, iar atunci îmi amintesc că nu este decât o iluzie.

Ne grăbim… Noi, ca adolescenți, ne grăbim nespus atunci când vine vorba de dragoste. Nu vrem să așteptăm până devenim mai înțelepți, noi vrem totul și vrem acum. În aceste cazuri în care eu îmi creez aceste imagini de care mă îndrăgostesc, acum, îmi dau seama că sunt doar niște iluzii. Eu sunt îndrăgostit de anumite calități și anumite defecte, dar acestea nu au formă. Eu caut, dar în loc să caut calitățile, caut, fără să îmi dau seama, o formă în care să pun acele calități. Caut să le dau o imagine, și astfel ajung să mă îndrăgostesc de ceva ireal. Nu pun accent pe frumusețea fizică, știind că aceasta oricum va dispărea. Pun accentul pe frumusețea spirituală, pe intelect și pe personalitate, filozofie și ideologie. Din păcate, nu găsesc acea persoană care să întruchipeze aceste calități și defecte, astfel că, de multe ori, datorită inabilității sale de a crea o formă concretă (ați încercat vreodată să vă imaginați o nouă culoare?) sufletul meu găsește un înlocuitor, o imagine goală, despre care nu știu nimic, și o umple cu aceste calități.

Timpul, în aceste cazuri, s-a dovedit a fi cel mai bun aliat al meu. Timpul mi-a dovedit cât de mult greșesc, căci am văzut cât de diferită era acea persoană față de cum o credeam eu. Fățarnici, ipocriți… Cuvinte urâte de multe fete pe care le cunosc, chiar dacă ele înseși întruchipează aceste defecte. Ele sunt mature, dar continuă să repete aceleași greșeli pe care le-au făcut și în trecut și, în loc să lase armele jos și să gândească și de cealaltă parte, ele se înjură și se bârfesc. Dar, atunci când se întâlnesc, sunt cele mai bune prietene. Și ele mai spun că urăsc aceste cuvinte, când chiar ele sunt o întruchipare a acestora… Cunosc prea multe astfel de fete. Dar nu acesta este scopul acestui articol. Aici nu discut despre prietenie și advevăr, aici discut despre dragoste, așa că voi închide această relativ mică paranteză.

Să vă dau un exemplu: adolescentul obișnuit, băiat: „Doamne cât o iubesc! Reprezintă totul pentru mine! Semănăm atât de mult și nu știu cum ar fi viața fără ea. (Chiar dacă suntem împreună doar de o săptămână).” Admitem că ne cunoaștem atât de bine, că nu am putea trăi unul fără celălalt, și, totuși, nu ne cunoaștem deloc. Cea pe care o iubesc… ea trebuie să întruchipeze anumite calități. Degeaba suntem împreună, degeaba petrecem atâtea zile împreună… Zile petrecute aiurea. Ieșim în parc, dar nu avem ce ne vorbi. „Dar noi avem interese comune!” ar striga majoritatea adolescenților acum, către mine. Ce amuzant este să aud așa ceva… Interese comune… Dar mereu când ieșiți în parc vă uitați unul la altul și vă zâmbiți, dar nu știți despre ce să vorbiți. De multe ori, nici măcar nu vă vorbiți. Vă plimbați câte trei-patru ore prin parc, iar singurele lucruri pe care le spuneți sunt „Te iubesc!”, „Eu te iubesc mai mult!”, „Ba eu!”, „Pui mic!”, „Motănel…” și derivatele lor. Iar când devine deja prea monotonă acea discuție de „Ba eu!” și „Ba eu!” vă astupați gura cu câte un sărut. Iar restul timpului vi-l ocupați cu interjecții, doar așa, ca să nu fie liniște. Nu mă înțelegeți greșit, liniștea este bună uneori. Dar dacă toată relația voastră este cum am descris-o mai sus, atunci la fel de bine vă puteți despărți Acestea sunt relații de vanitate… Sunteți adolescenți și vă gândiți că e imposibil să nu fiți iubiți. Trebuie să fiți iubiți! Doar sunteți adolescenți, nu? Dacă nu vă găsiți dragostea acum, nu veți mai avea o a doua șansă vreodată. Cât puteți greși! Acestea nu sunt relații adevărate, sunt minciuni. Mă mai amuză și acele cupluri care se despart și apoi se împacă din nou. Ok… o dată, poate a fost o greșală. Apoi, se mai despart încă o dată. Aici apare deja un semn de întrebare. Știți oare vorba aceea englezească: „Fool me once, shame on you! Fool me twice, shame on me!”? Unul dintre parteneri greșește, dar vine înapoi, cu coada între picioare, că tot mai bine îi era în vechea relație. El promite că se va schimba, că nu se va mai repeta așa ceva… Totul este frumos. O perioadă. După aceea, face aceeași greșeală, și iar este acceptat înapoi. Vorbele noastre au și un adevăr: „Lupu’-și schimbă părul, dar năravu’ ba!”.

Acum sare potera de adolescenți care se regăsesc într-o astfel de relație pe care am adunat-o scriind acest articol (deși, trebuie să recunosc, mă mir că ați citit până aici și nu v-ați vărsat furia în comentarii deja) și strigă: „Dar mai avem noi o vorbă! Opusele se atrag! De asta ce mai zici?”. Ei bine, și ea e adevărată. Când vine vorba de magneți… La oameni, pe de altă parte, se aplică proverbul „Cine se aseamănă, se adună.”. Și iar se aud țipete: „Domle’! Ce zici tu aici nu are sens, pentru că eu sunt într-o relație de un an, și totul a fost bine până acum, chiar dacă nu semănăm!”. Ei bine, sunteți siguri? Nu vă mai amintiți de certurile acelea fără sens, pornite din gelozie că el a vorbit cu o altă fată, sau ea a ieșit la un suc? Nu vă mai amintiți momentele când ieșiți în parc, dar tot ce spuneți este „Aaaa!” și „Oooo!”? Vă dați voi oare seama că defapt nu aveți nimic în comun? Nu vă mai grăbiți în a vă găsi o pereche! Sunteți adolescenți și credeți că nu va mai fi o a doua șansă… Cât greșiți!

Se pare că trebuie să mă opresc aici, pentru că deja ajung la un număr mult prea ridicat de cuvinte și nu știu câtă lume va sta să citească tot. Desigur, sunt atâtea subiecte pe care aș vrea să le discut, încât aș putea scrie un roman cu ușurință. Voi scrie și partea a III-a, și de câte părți voi mai avea nevoie. Până atunci, vreau să menționez că articolul trecut am exagerat când am spus că „într-o relație perfectă nu există compromis”, căci compromis există până și în viața de zi cu zi a oamenilor.

Sper că voi scrie a III-a parte cât mai repede. Până atunci, meditați asupra relației voastre (sau asupra gândului „de ce îl/o plac?”). Pa!

~Akira

Dragostea…

Ma intreb de ce o plac… Si acum… incep sa ma indoiesc ca mai stiu ce este dragostea. Si degeaba intreb daca ea exista {a se înțelege „degeaba întreb dragostea dacă există”}… Caci nu primesc raspuns.

Aceasta este concluzia la care ajung de atât de multe ori… Pentru mine, dragostea reprezintă o potrivire perfectă între cei doi parteneri. Pentru mine, dragostea există numai atunci când nu există compromis. Un filozof român (sidenote: încă trăiește) a spus că așa ceva nu există. El spune că nu există dragoste la prima vedere. Prima dată doar o/îl vezi, după care începi să îl placi și intervine compromisul. Aceasta este relația pentru el. Și poate că are dreptate… Poate că eu visez la ceva imposibil, căci mereu ajung la aceeași întrebare: „de ce o plac?”.

Nu sunt în totalitate de acord cu tot ce spune acest filozof, dar sunt de acord cu unele lucruri. Și el vorbea de dragostea adolescentină, și pot spune că are dreptate, însă nu numai când vorbim despre dragostea adolescentină, dar și despre relațiile de prietenie și de relațiile mature. Și, așa cum spunea și el, ajung și eu la întrebarea „de ce o plac?”. El punea această întrebare retoric, adolescenților:

-De ce o placi?
-Păi… pentru că… avem interese comune.
-Adică?
-Păi… folosim aceeași pastă de dinți… amândoi bem apă…

Desigur, el exagera pentru a arăta ridicolul în care se afundă adolescenții de unii singuri. Așa cum tot el spunea, la început, în primii 1-2 ani, vezi în partenerul tău reflecția calităților tale. După care, relația se distruge… Ajungi să vezi în partenerul tău doar reflecția defectelor tale… Din păcate, în loc să vedem atât defectele cât și calitățile celuilalt, situația este cea de mai sus (^).

Nu mă înțelegeți greșit… Sunt și eu un melancolic visător… Visez la o relație perfectă, însă știu că nu acum este timpul… Și totuși, simt o tristețe puternică, oricât de tare mi-aș repeta că nu este momentul. Și poate că niciodată nu va fi momentul… Visez la ziua în care vom fi numai eu cu ea; numai noi doi, singuri, pe un drum solitar al unui parc… Să ne așezăm pe iarbă și să privim apusul. Iar atunci în acea liniște desăvârșită… Să o privesc în ochi și să o sărut pentru prima oară.

Dar… desigur… să revenim la realitate, căci acestea sunt doar vise, și sunt atât de multe! Însă, poate nu o voi întâlni niciodată… Și eu am plăcut fete; odată am făcut și o mare greșeală (nu, nu am avut nicio prietenă în viața mea, deci nu despre asta este vorba…), și după acea greșeală am învățat să mă opresc și să mă gândesc înainte de a o repeta. Am plăcut o fată… dar nu aveam niciun motiv. Nu semănam în filozofie… în comportament… dar nu mi-a păsat. Mă așteptam la un răspuns pozitiv, dar am primit batjocură și minciună… Mințiți ca să nu ne răniți… Ce glumă bună! Mințiți ca să vă simțiți bine, să știți că nu voi sunteți responsabile pentru tristețea aceluia. Dar… pe mine mai tare mă deranjează minciuna… Nu vreau să ajung vreodată să mint, mai ales într-o relație… Și normal, acum ceva timp, am făcut (într-un fel) aceeași greșeală… Și din nou am fost mințit… Dar intențiile mele, de acea dată, fuseseră interpretate greșit. Și nu cred că am mințit de foarte multe ori, căci nu am menajat pe nimeni. Uneori am fost chiar cinic.

Dar, se pare că am deviat de la subiectul inițial. De multe ori mi se întâmplă asta, așa că prefer să închei aici. Voi continua acest subiect și, totodată, voi discuta și despre alte teme, altă dată.

Dacă ați văzut cerva din ce am scris cu care nu ați fost de acord, sunteți mai mult decât bine veniți să deschideți o discuție în comentarii. Voi încerca să vă răspund cât mai repede. Nu uitați că eu sunt încă tânăr, și mai am multe lucruri să învăț. Nu m-am fixat pe o idee, și sunt flexibil, deschis ideilor noi. Mai sunt atâtea lucruri pe care aș dori să le discut, dar atât de puțin timp… Plus că deviez de la subiecte foarte repede, așa că de multe ori nu-mi termin o idee.

Sper să ne putem revedea cât mai curând. Vă las, până atunci, cu o strofă pe care doresc să o transform într-o poezie:

De ce nu am rămas
Pe-al meu tron de gheața,
Ș-am venit aici sperând să am
Uimitoare viața?

PS: Totodată, pe această cale, aș dori să îmi cer scuze pentru prea multe puncte de suspensie, știu că pot obosi ochiul.

~Akira

„Singur” din capitolul „Poezii”

O poezie care, cel puțin în momentul de față, mă caracterizează. Lectură plăcută!

             Singur

Mă simt ca Faust al lui Goethe
Sau ca Luceafărul cel blând,
Caci in această viață
Sunt un trecător plăpând.

Sunt un astru singuratic,
Rătăcind la nesfârșit…
Blestemat ca al meu suflet
Veșnic fie pustiit…

Ea-i o stea, eu simplu om.
Ea luna dar eu soare,
Și degeaba sper în van
La dragostea nemuritoare.

Sunt un pustnic alungat
Cu motive neînțelese;
Prea neînsemnat,
Lumii ca să-i pese.

O minciună dulce-amară,
Asta-i dragostea cea oarbă.
Consumat de-un vis tenebru
Inghețat in iarna dalba.

Și mai bine-n moarte crudă,
Decât cu dragostea cea falsă;
Caci ea nu există
In aceasta lume tristă.

Ș-acum că mă gândesc la asta,
Poate soarta nu mi-e crudă;
Sunt un trecător apatic
Intr-o lume deloc blânda.

~Akira

PS: Tulli, nu am mai auzit nimic de la tine de la o vreme… Cu ce poezie ne mai delectăm privirea, acum că se apropie vacanța inter-semestrială?

Decizia mea de a ieși din anonimat (într-un fel…)

Atunci când am intrat în blogosferă am făcut-o cu o oarecare evitare, știind că nu ar fi înțelept ca lumea să mă cunoască. Motivul principal ar fi situația tensionată dintre mine și colegii mei de clasă, cu care nu am cele mai bune relații. Am intrat în blogosferă cu o oarecare ezitare, știind că nu aș putea scrie despre persoanele cunoscute fără a crea consecințe, pe care eu nu mi le doresc. Știm cu toții că omul este guvernat de sentimente, unul dintre cele mai rele fiind mânia. Furia duce la răzbunare, iar gândurile mele cu siguranță că ar înfuria pe unii.

Însă îmi face o mare plăcere să scriu în limba mea natală, iar atunci când încep simt că nu mă mai opresc. Mâinele mele scriu de la sine, ca un stilou fermecat pe o foaie albă. Și încetul cu încetul am înțeles că nu mi-ar face rău să scriu în limba mea natală, atât timp cât am grijă ce scriu. În acest sens, pe niciunul din blogurile mele nu voi posta articole legate persoanele cunoscute, iar toate postările scrise despre aceste persoane sunt deja marcate ca private. La finalul anului, când nu mă voi mai simți nevoit să le țin numai pentru mine, le voi face din nou vizibile publicului larg.

Ieșirea mea din anonimat s-a făcut odată cu postarea pe acest blog, lucru ce cu siguranță ar atrage atenția. În orice caz, atât timp cât voi fi prudent știu că nu am ce păți, poate decât să insiste unele persoane să vadă acele articole. Oricum ar fi, vă doresc o zi minunată, iar dacă sunteți elevi și studenți, succes mâine și în ultimele trei săptămâni ale acestui semestru. Cu toții avem nevoie…

~Akira