Taine…

Uită-te-n ochii mei
sigur n-ai să poți,
mi-am închis sufletul
cu lacăte pe care
n-ai cum să le scoți.

Și uite câte umbre se scaldă
deasupra oceanului căprui:
uite cum trăiesc cu ele,
câte s-au atașat de mine,
de unde atâta singurătate,
când am un harem
de taine însemnate?

Am uitat să te cunosc,
acum te joci cu inimi,
umbra are chipul tău
și nisipul încă se scurge,
nu încerca să-l întorci,
va avea același sens:
octombrie s-a terminat.

Camera mea

Vreau
s-aud iarăși sunetul
pașilor tăi și
să-mi decorezi
camera mea,
totul e atât de gol
de parcă a locuit pustiul.

Acum la piept
bate o cameră goală,
am adunat cioburile
din inima mea
și n-am avut mănuși,
privește-mi mâinile:
astea sunt semnele
din războiul meu
cu mine însumi.

Îmi e dor,
măcar de nu mai vii,
caută-mi o chiriașă
pentru camera mea,
promit că voi avea grijă de ea
și de inima mea.

În regulă

E în regulă acum,
îți scriu undeva
din prezent,
în suflet e furtună
și mă uit la meteo
să văd când vine
o zi bună.

Mă-nconjor
printre patru locuri
ori trei copaci
ce cred că fac
douăsprezece
amintiri cu tine,
iar pe buze simt deșert
nu că sunt deshidratat
ci n-am putut
să-ți strivesc
ultimul tău sărut.

Dar e în regulă,
poți să pleci și tu,
m-am obișnuit,
căci inima mea e o gară
unde nimfe vin și trec,
inima mea e escală
către o altă fericire
și curând voi ajunge
un vestigiu de tristă amintire.

Bună dimineața

“Neața!”
Cred că așa
s-ar scrie un bilețel,
nu am idee,
dar inima-mi vibrează
văzându-ți chipul
tău angelic
dis-de-dimineață.

Dar acum tre’ să plec,
mă întorc diseară,
dar până atunci însă,
ți-am lăsat în dar
cămașa mea
parfumată cu esențe
din persoana mea,
ți-am lăsat cafeaua,
acum e fierbinte,
ți-am lăsat pastile,
m-am gândit că-ți va fi rău.

Am uitat ceva,
deci îți notez pe spate,
îți ofer al meu sărut
pe propriul tău surâs
și te rog,
nu-l acoperi cu
absolut nimic,
căci fericirea ta
e cel mai bun fond de ten,
iar acum te înțeleg
și eu trebuie sa plec,
ai grijă de tine,
sper să te simți
mai mult decât perfect.

Mâine

Mâine promit
să-ți alin durerea,
ochii tăi
să-mi zâmbească
și să-ți citesc nevăzător
al tău surâs
în Braille:
cu ale mele buze,
să trec prin ale tale
litere reliefate.

Acum trebuie să plec,
negura ne-acoperă,
știu că vrei să m-apuce
încă o eternitate cu tine
și știi cât mi-ești de dragă,
însă nu am lanternă,
nici măcar torță,
mai bine să fii al meu deliciu,
decât să fii al lupilor capriciu.

Îmi pare rău că
ne despărțim sufletele,
dar haide acasă,
mâine va fi mereu
mai bine.

Azi…?

Azi? Îmi dau jos masca,
acum nu mai sunt un chip trist.
Sau măcar încerc să nu fiu,
căci azi mă despart
de solitudine,
căci acum îmi ești
un ghem de fericire.

Mă readuci la viață,
deși am sufletul de gheață
mă ataci subtil
cu rafale de iubire,
ochii tăi albaștri
mă îneacă din privire
și a ta gură-mi trasează
portretul fericirii.

Dar de ce sunt
și încă încerc să nu fiu?
Căci totul e un vis,
iar tu exiști doar în gând
și tabloul ăsta
începe a plângând,
e timpul să plec
și să port cu mine
mantaua singurătății.

Teatru

Ascunzi portrete
în spatele
unei piese
de teatru,
sigur nu-i
scris de Caragiale
căci ai șters comicul
de lânga tragic.

Și ți-ai pus
o altă mască,
un alt chip,
căci oricât
neliniștea
n-ar avea somn,
prin tine
nu va ieși
decât un alt strigăt
mut.

Iar dulcea amăgire
ți s-a amărât
când actorii tăi
îți regretă
propria-ți existență
în propria lor
existență.