“Dacă mă numesc vers?”

leagă-te de mine
și hai să scriem poezii
când așteptăm tramvaiu’
înconjurați de sunete gri de mașini
când suntem culori vii
și văpăi distrugătoare
de suflete fade

hai să fim strofe
să scriem titluri
să lansăm volume
și să ne povestim
cum ochii tăi ardeau
și ne sărutam cu atâta foame.

și dacă te numești vers
lasă-mă să-ți fiu rimă
pentru că de acum
rămâi pururea
în ochii unui poet.

Advertisements

Cum tu n-ai existat: Revelație

Cum tu n-ai existat,
încetasem să mai fiu,
m-am oprit în timp
am uitat să mai merg,
am pierdut bucăți din fericire
pentru o falsă amăgire,
atât am alergat
pentru încă o picătură
de la ea.

Cum tu n-ai existat,
nici noaptea n-a mai fost,
erau 24 de ceasuri
și 24 de gânduri
făr’ de vise
făr’ de zâmbet
supus într-o infinită buclă,
într-un imens carusel,
de ce mă ridicam continuu
ba în ceruri
ba pe pământ?

Cum tu ai apărut,
nici acum nu înțeleg,
e o întâmplare a ființei mele
într-o vâltoare numită destin,
într-un haos numit timp,
nu cred în “așa ne este scris”,
cât cred într-un concept:
cred în tine.

Taine…

Uită-te-n ochii mei
sigur n-ai să poți,
mi-am închis sufletul
cu lacăte pe care
n-ai cum să le scoți.

Și uite câte umbre se scaldă
deasupra oceanului căprui:
uite cum trăiesc cu ele,
câte s-au atașat de mine,
de unde atâta singurătate,
când am un harem
de taine însemnate?

Am uitat să te cunosc,
acum te joci cu inimi,
umbra are chipul tău
și nisipul încă se scurge,
nu încerca să-l întorci,
va avea același sens:
octombrie s-a terminat.

Camera mea

Vreau
s-aud iarăși sunetul
pașilor tăi și
să-mi decorezi
camera mea,
totul e atât de gol
de parcă a locuit pustiul.

Acum la piept
bate o cameră goală,
am adunat cioburile
din inima mea
și n-am avut mănuși,
privește-mi mâinile:
astea sunt semnele
din războiul meu
cu mine însumi.

Îmi e dor,
măcar de nu mai vii,
caută-mi o chiriașă
pentru camera mea,
promit că voi avea grijă de ea
și de inima mea.

În regulă

E în regulă acum,
îți scriu undeva
din prezent,
în suflet e furtună
și mă uit la meteo
să văd când vine
o zi bună.

Mă-nconjor
printre patru locuri
ori trei copaci
ce cred că fac
douăsprezece
amintiri cu tine,
iar pe buze simt deșert
nu că sunt deshidratat
ci n-am putut
să-ți strivesc
ultimul tău sărut.

Dar e în regulă,
poți să pleci și tu,
m-am obișnuit,
căci inima mea e o gară
unde nimfe vin și trec,
inima mea e escală
către o altă fericire
și curând voi ajunge
un vestigiu de tristă amintire.

Bună dimineața

“Neața!”
Cred că așa
s-ar scrie un bilețel,
nu am idee,
dar inima-mi vibrează
văzându-ți chipul
tău angelic
dis-de-dimineață.

Dar acum tre’ să plec,
mă întorc diseară,
dar până atunci însă,
ți-am lăsat în dar
cămașa mea
parfumată cu esențe
din persoana mea,
ți-am lăsat cafeaua,
acum e fierbinte,
ți-am lăsat pastile,
m-am gândit că-ți va fi rău.

Am uitat ceva,
deci îți notez pe spate,
îți ofer al meu sărut
pe propriul tău surâs
și te rog,
nu-l acoperi cu
absolut nimic,
căci fericirea ta
e cel mai bun fond de ten,
iar acum te înțeleg
și eu trebuie sa plec,
ai grijă de tine,
sper să te simți
mai mult decât perfect.

Mâine

Mâine promit
să-ți alin durerea,
ochii tăi
să-mi zâmbească
și să-ți citesc nevăzător
al tău surâs
în Braille:
cu ale mele buze,
să trec prin ale tale
litere reliefate.

Acum trebuie să plec,
negura ne-acoperă,
știu că vrei să m-apuce
încă o eternitate cu tine
și știi cât mi-ești de dragă,
însă nu am lanternă,
nici măcar torță,
mai bine să fii al meu deliciu,
decât să fii al lupilor capriciu.

Îmi pare rău că
ne despărțim sufletele,
dar haide acasă,
mâine va fi mereu
mai bine.