Lipsă

Acum… nu este dor
că am inima dezbrăcată
și n-am cum să te port
pentru că
îmi lipsești.

Iar dimineața asta
plânge cu lacrimi de gheață
privată de căldura ta
și n-ar vrea să te las
pentru că
și mie și ei
ne lipsești.

Mi te văd de dimineață,
încă mi-s gol,
deodata dispari,
și parc-aș mai vrea să te visez
pentru că
îmi lipsești.

Te voi căuta mereu
acoperit de ger
și am să ard lângă tine,
pentru că ești aici
mi te pot atinge,
mi te pot purta
poți să m-acoperi
în sfârșit
pentru că
mi-ai lipsit.

Povestea unui tu

eul
s-a complicat c-un alt
tu
și-am pierdut zâmbetu’
undeva într-o stație de autobuz
pe dezacorduri de chitară
tu-ul găsindu-și alt
eu.

tu
parc-ai apărut din neant
dar ai existat mereu
numai eu n-am crezut
că tu poți exista
fâcându-ți loc
în eul meu.

al tău.
tu ai dat sens acestei vieți
atât de furtunoase
atât de dramatice
atâta furtună
ce se dezlănțuia
în clipa când
m-ai cuprins
în mine prima dată
iar acum
tu ești uragan
tu ești…
a mea.

Egoist

În secret
mi te ador
că rămâi trează
vorbind cu mine
am timp să mă hrănesc
cu prezența ta
și iubirea ta.

Mi te ador
cum nu vrei să pleci
de parcă ne-am legat
de atâta timp
deși a trecut
atât de puțin
parc-am fost noi
de o eternitate.

“Dacă mă numesc vers?”

leagă-te de mine
și hai să scriem poezii
când așteptăm tramvaiu’
înconjurați de sunete gri de mașini
când suntem culori vii
și văpăi distrugătoare
de suflete fade

hai să fim strofe
să scriem titluri
să lansăm volume
și să ne povestim
cum ochii tăi ardeau
și ne sărutam cu atâta foame.

și dacă te numești vers
lasă-mă să-ți fiu rimă
pentru că de acum
rămâi pururea
în ochii unui poet.

Cum tu n-ai existat: Revelație

Cum tu n-ai existat,
încetasem să mai fiu,
m-am oprit în timp
am uitat să mai merg,
am pierdut bucăți din fericire
pentru o falsă amăgire,
atât am alergat
pentru încă o picătură
de la ea.

Cum tu n-ai existat,
nici noaptea n-a mai fost,
erau 24 de ceasuri
și 24 de gânduri
făr’ de vise
făr’ de zâmbet
supus într-o infinită buclă,
într-un imens carusel,
de ce mă ridicam continuu
ba în ceruri
ba pe pământ?

Cum tu ai apărut,
nici acum nu înțeleg,
e o întâmplare a ființei mele
într-o vâltoare numită destin,
într-un haos numit timp,
nu cred în “așa ne este scris”,
cât cred într-un concept:
cred în tine.

Taine…

Uită-te-n ochii mei
sigur n-ai să poți,
mi-am închis sufletul
cu lacăte pe care
n-ai cum să le scoți.

Și uite câte umbre se scaldă
deasupra oceanului căprui:
uite cum trăiesc cu ele,
câte s-au atașat de mine,
de unde atâta singurătate,
când am un harem
de taine însemnate?

Am uitat să te cunosc,
acum te joci cu inimi,
umbra are chipul tău
și nisipul încă se scurge,
nu încerca să-l întorci,
va avea același sens:
octombrie s-a terminat.

Camera mea

Vreau
s-aud iarăși sunetul
pașilor tăi și
să-mi decorezi
camera mea,
totul e atât de gol
de parcă a locuit pustiul.

Acum la piept
bate o cameră goală,
am adunat cioburile
din inima mea
și n-am avut mănuși,
privește-mi mâinile:
astea sunt semnele
din războiul meu
cu mine însumi.

Îmi e dor,
măcar de nu mai vii,
caută-mi o chiriașă
pentru camera mea,
promit că voi avea grijă de ea
și de inima mea.