Iubirea

Hehe, mă reîntorc în blogosferă după o perioadă în care am fost ocupat cu capacitatea. Deşi eram într-o perioadă critică, am mai meditat asupra unui lucru: Ce este iubirea astăzi? Era o vreme în care iubeam cu adevărat. Erau acele timpuri când oameni ca mine găseai la orice colţ de stradă. Vremea în care banul nu guverna totul în jur şi adevărată avere era să ai o familie şi o soţie care să te iubească până la sfârşitul vieţii. Acum, parcă asist la un parastas. Iubirea moare. Este un defect al omului de astăzi. A devenit o pierdere de vreme, găsindu-şi obştescul sfârşit atât de tânără. Iar ultimii poeţi îşi ard cuvintele în uitare şi-n scrum, pierzându-şi speranţa că ei vor cunoaşte adevărata iubire ce a fost simţită şi aşternută-n versuri de Mihai Eminescu. Mă uit siderat. Da, ştiu că pare o parte a II-a din articolul trecut, dar acest subiect implica toate generaţiile. Văd cum devenim adevăraţi paraziţi atunci când ne punem “pe tava” inima şi sufletul. Acei paraziţi ce storc tot ce înseamnă bun din persoană noastră: caracterul, felul de a fi şi chiar…banul. Iar când rămânem fără e, pleacă. Nu uita, vei rămâne cu buzunarul gol, iar ea prin alte “cinci maşini străine”, vorbă lui Guess Who. Încă generalizez. De ce? Problema este generală, iar acest lucru am văzut şi la cei maturi, nu doar la cei tineri. Ce s-a întâmplat cu “alături la rău şi la bine…”? Iubirea parcă era pură arta, în care nu multă lume avea acel fler să atragă cu acele cuvinte dulci, scrisori făcute la miezul nopţii, poeziile simple şi sincere… Unde mai sunt oamenii aceia? Rămân cu o întrebare, poate mi se va răspunde cândva: Ce e cu adevărat iubirea?
La final, vă las cu o compoziţie recentă, făcută în miez de seară, cuprins de sentimente.

Încă-ți simt adierea buzelor tale și sufăr de vedenii când îmi amintesc că îmi zâmbești, dorul mă taie în mii de bucățele și doar tu mă faci întreg. Pentru mine, iubirea nu-i o piesă de teatru, e doar fiorul şi trăirea intensă a unei împliniri sufletești și fizice. Nu te iubesc pentru că doar mi-ai stârnit sufletul. Te iubesc pentru că ai umplut golul din sufletul meu și ai păstrat un zâmbet ca să ți-l port în suflet, ca un medalion. Poate că sunt idiot în fața ta, că am ochi doar pentru tine, dar nu-mi pasă. Vreau să știi mereu că te iubesc. Vreau să nu te simți singură în doi. Vreau să îmi împart fericirea, tristeţea, momentele bune şi rele alături de tine. Şi doar cu tine. Te iubesc.

Advertisements

Generatia ’97-2000 prin ochii unui adolescent treaz

Atenţie, acest articol va conţine “executarea” şi tranşarea generaţiei din care nu sunt foarte îndepărtat.
Mă uit printre colegi şi copii de vârsta mea sau chiar apropiate de a mea şi pur şi simplu rămân siderat la ceea ce văd. Sufăr de alergie morală când văd atâta prostie şi faptul că o văd este o pură nebunie. Pur şi simplu, mie îmi e ruşine că fac parte din aceste generaţii degenerate. O generaţie în care se grăbeşte. O generaţie îmbătrânită înainte de vreme. Şi rămân siderat. Rămân siderat când văd drama din cauza unei ţigări. Da, unei ţigări. Sunt martor la ceea ce numesc autodistrugerea progresivă a omului. Unde drama înseamnă să nu ai 2 lei ca să îţi iei câteva ţigări de Kent la bucată. Atunci când fetele făceau un film de tipul “Tânăr şi neliniştit” când intenţionau a fuma. Da, vorbesc de fetele de 12-13-14 ani. Mi s-a cerut să le consolez şi să le “susţin” iniţiativa. Am refuzat. CE SĂ SUSŢIN? Să susţin otrăvirea intenţionată a unor feţe? Să le îmbrăţişez şi să le spun “Hai, fumează, că nu vei păţi nimic…” ? Astea sunt drame? Pentru mine dramele îmi sunt notele de 7 la mate şi la romană. Deşi am bunul simţ să nu dau într-o fată, indiferent de ce a făcut, atunci toate gândurile erau să pălmuiesc şi să păruiesc acele afumătoare. Apăi, să fie sănătoase! Nu eu le-am pus să fumeze doar pentru e “cul”.
O altă problemă “arzătoare” este sexul ăsta făcut de nişte prepuţuri care d-abia se dezvolta. Din nou, prin acest procedeu în care ne calmăm hormonii ăia bătuţi de soarta parem din “cul” printre proşti. Şi iar ne vedem la ştiri că am mai făcut un copil pe la nu ştiu ce vârste fragede. De ce? Un motiv ar fi chiar pozele alea de pe facebook în care aparem semi-dezbracati, doar pentru o droaie de likeuri. O droaie, zic. Şi exemple sunt destule, însă NU MERITĂ. NU MERITĂ să le menţionez, doar ne înconjoară şi sunt peste tot. Nu e vorba de educaţia sexuală, ci de ăia şapte ani de acasă.
Fac 16 ani. Ştiu, nu sunt copt, dar ceea ce am spus, e realitatea spusă de un copil printre aceşti copii. Şi pur şi simplu urăsc că fac parte din aceste generaţii.

Un strop de speranta

Acest post este motivul în care am şters respectivul articol despre generală. Se pare că surprizele vin numai în ultimul ceas. Sunt acele surprize care te fac să uiţi de orice amar şi să îţi mişte sufletul, măcar un pic. Voi pleca din şcoală împăcat, simţindu-mă apreciat pentru ceea ce am fost şi ce am însemnat pentru unii prieteni de ai mei. Şi culmea, această dovadă de prietenie a venit din partea unei fete care d-abia a venit în şcoală, acum un an. În acest timp ne-am împrietenit şi legătura între noi a fost mai strânsă decât alte prietenii vechi. Am râs, am glumit şi ne-am sprijinit reciproc la nevoie. După ultimul clopoţel, mi-a promis un cadou în ziua de luni. În acea zi, după ce am făcut o singură oră de romană şi a trebuit să plec, căci eram doar la pregătiri, m-a oprit şi mi-a pus ceva la ghiozdan… apoi am plecat. Acasă, văd o cutie roz împachetata, lipită cu scoci, chiar şi acea fundă era lipită cu scoci. Am zâmbit puţin, deh, mă gândeam ca şi eu puteam face la fel în locul ei şi l-am deschis precum un copil după noaptea de Ajun. Era o carte. Era vorba de cartea “Hobbitul: O călătorie neaşteptată” , pe care l-am mai văzut la ea. După ce deschid prima pagină, toate emoţiile şi aşteptările s-au transformat în mici lacrimi. Şi nişte vorbe care mi-au atins inima. Multumesc, M. Vă las cu o poză, ca să vă convingeţi.
P.S. : Ştiu că acolo trebuia să fie “sincer”, aşa că nu am nevoie de aşa zişii nazişti gramaticali.

Imagine

Capitala si lumea ei – Viziunea unui adolescent miop.

Bucureşti. Locul meu natal, cum se mai zice. Acel loc în care mulţi provinciali ar da orice să ne viziteze. Dar pentru ce? Marile malluri? Casa Poporului? Oraşul? Oamenii? Dar, să începem cu începutul.

Oamenii. Aş scrie un roman despre fiecare fel de om. Dar nu pot. E prea mare varietatea. Şi chiar aşa, este împânzită de caractere infecte. Parşivi, profitori, pe care azi îi vezi vorbind cu tine şi a doua zi nici nu mai ştiu nici cum te cheamă. Da, generalizez. Ştiu că nu toată lumea e aşa. Dar mereu poţi întâlni oameni aparent buni, însă întru interior să aibă aceeaşi “sămânţă” ca şi restu’. Aici, nimeni nu e sincer. E precum ai fi un personaj din “Jocurile Foamei”. Poţi fi “vândut” de prieteni, la fel cum poţi fi “vândut” de niscaiva străini. Nu există reguli. Aici, oamenii cu adevărat buni sunt otrăviţi de ceea ce văd şi suporta zi de zi. Aici e pe ghici. Dacă ţi-a ieşit, ai câştigat puţin, dacă nu, ai pierdut totul. Dacă vei găsi, vreodată, un adevărat prieten, indiferent cât de diferit este fata de lume, preţuieşte-l. Aici, oameni ca mine sunt consideraţi trişti şi ciudaţi, nu diferiţi. Pentru ca normalitatea înseamnă incultura, manele, valoare, pile şi şmecherii.

Locurile. Încă încerc să mai caut ceva bun în acest loc otrăvit de fel de fel de cocalari şi piţipoance. Doar imaginea mallurilor, a parcurilor şi a Casei Poporului. Hai, să fiu indulgent… Centrul Vechi, dar doar în unele zone. Altfel, ce să admir? Gropile pe asfalt? Unele zone din periferie care arata precum comuna Udaţi-Mânzu? Nu pot. Cică noi facem… dar doar ne răcim gura că facem. Asta e, m-am resemnat. Mă împac doar cu gândul că există persoane deosebite ascunse în stil “underground” precum persoana mea, de altfel.

“De ce ma iubesti?”

Şi totuşi, de ce îl/o iubim? Ştim atât, că ne-a stârnit curiozitatea, hormonii, ne-au făcut să ne ataşăm de persoanele lor, de îmbrăţişările ei, de nopţile pierdute la telefon şi aşa mai departe… Şi apoi urmează episoade lungi de sărutări, declaraţii romantice, dragoste şi poezii scrise la miez de noapte. Hehe, apoi unul dintre voi o să vină cu întrebarea: De ce mă iubeşti? Probabil, una dintre cele mai grele întrebări ale umanităţii. Ne este greu să răspundem la asta, este adevărat. Dorim să răspundem la întrebare incredibil de frumos, dar… ne blocăm şi iese cam urât. Şi asta supără pe oricine, lăsând câteva semne de întrebare TOTAL aiurea. Cu toată bunăvoinţa mea, oricine citeşte acest blog poate copia sau să modifice aceste rânduri cu intenţii reale de a iubi.

Eşti motivul care nu îmi pot răspunde la o întrebare: “Ce m-aş face fără tine?”. Mi-eşti lumina întru sufletul meu. Călăuza într-o lume nebună. O bucată din mine şi fericire pură. Când te văd, pur şi simplu zâmbesc. Doar buzele tale mai au gust. Doar pentru tine am avut, am şi voi avea ochi. În faţa ta, uit toate suferinţele. Toate rănile, toate gândurile negative, toate traumele. Sunt captiv în inima ta şi nu pot să ies de acolo. Şi nici nu vreau. Mă simt etern cu a ta dragoste. În lipsa ta, te port în suflet ca un medalion. Îţi voi aparţine chiar şi atunci când vei pleca de lângă mine, chiar dacă nu îţi va conveni. Nu te pot urî, pur şi simplu, nu pot. Vei rămâne în memoria mea mereu. Simte-mi cuvintele, simte-mi emoţia. Te iubesc.

The jungle of the Bucharest

În perioada 16-20 mai, este ceva târg educaţional cu liceele Capitalei la Palatul Copiilor. Adică, liceele îşi vând pielea cât se poate mai bine. Unele reuşesc, altele nu, ca deh, nu toţi avem talentul vrăjelii. În drum spre târg, un specimen de fufă cheamă nu unul… nu doi, ci 5 hăndrălăi. Panaramă la ea acasă într-un autobuz cu un aer stătut şi care se zgâlţâia pe gropile Patriei mai ceva decât doi tineri ce fac dragoste într-un pat de 100 de ani vechime (Doamne ajută, n-am avut parte de vreo specie transpirată de om, chiar dacă era destul de aglomerat): muzica dubstep, nivel ridicat de zgomot şi multă prostie. Mai eram şi într-un grup. Coborâm din autocar. O maimuţă din cei cinci magnifici face o tentativă eşuată de parkour p-acolo. Păcat că a arătat precum un babuin frezat care şi-a primit un şut intre buci, lipsind doar acele interjecţii specifice. No, bine, derulăm episodul din interior, doar am primit enşpe sute de mii de pliante, de la fel de fel de licee intergalactice şi câştigătoare de premii care mai de care mai strălucitoare, dovada, un liceu de pe acolo (menţionez faptul că nu m-am omorât să reţin numele alea, aşa că îi zic liceul X.) şi-a adus palmaresul, de parcă s-a mutat echipa Stelei la Palatul Copiilor. După ce ies din jungla intergimnazială. Ajungem în Parcul Copiilor, ăla a lui Piedone, shaormarul super-erou. Restu’ s-au dat pe toboganele alea. P-acolo am văzut că… mai avem ceva din copilul imatur din noi, dar şi că unii s-au maturizat înainte de vreme, un exemplu aş oferi chiar fufa menţionată la început, care stătea cu aia 5 hăndrălăi, golani unul şi unul. Culmea este, aceste specimene ce n-ar merita nici măcar un scuipat între ochi sunt foarte adoraţi printre felinele de sex feminin prin felul lor de-a se purta şmechereşte. Grotesc. E doar un purice într-o mare de specii dintr-a sa familie. Derulez puţin, mă duc să îmi cumpăr, ca tot cetăţeanu’… o cola. Cumpăr eu o cola, mă opresc 3 fete. Urmează dialog:

– Auzi, băiatu’, ce scrie pe etichetă? *eu caut nedumerit p-acolo*
– Păi, nu scrie nimic. *cele 3 care au speriat Sudul se apropie de mine, Dumnezeu există, căutam noi şi…* Oh, îmi pare rău, nu e nume, ci doar “prietena”… Şi am plecat. (Menţionez că nu ştiam de faza împărţirii sucului cu X sau Y persoană. Jur, ăştia numai ştiu cum să mai profite lumea de noi.)

Derulez povestea, n-am ce povesti, plecăm spre şcoală. Bâlciu’ asta s-a terminat, mi-a ajuns ce-am văzut azi. Veni, vidi, pleni în Bucureşti, zis.

Trei dileme, partea I.

De obicei, am puterea de a înţelege multe situaţii în acest labirint numit viaţă. Dar, ca orice om de pe această Planetă, sunt situaţii care sunt dincolo de înţelegerea mea şi a multora dintre voi. Încep o serie pe acest blog cu lucruri ce nu şi-au găsit răspunsuri…sau pe care nu le-am găsit eu până acum.

  • Prima dilemă: De ce ne sacrificăm fericirea personală pentru cealaltă persoană?

Mi-e greu să înţeleg cum de putem îndepărta fericirea, un sentiment greu de găsit şi paradoxal deloc preţuit de multă lume. De ce ne urâm atât de mult? Acest sacrificiu… Nu este dovada de prietenie adevărată. Este pur masochism.

  • A doua dilemă: De ce, după atâtea dezamăgiri personale, nu încetăm să visăm imposibilul?

Normal, trebuia să avem acea numită “doza de realism”. Am observat la unii prieteni (predominant de sex feminin, nu, nu sunt misogin, nici sexist, ci este pură observaţie) că se amăgesc mai tare după un episod trist, gen o despărţire… Ne dorim 3 lucruri perfecte la o persoană, însă viaţa ne dăruieşte doar două lucruri. Vorba lui Chimie:

Viaţa mea e barbut, vreau mai mult şi mai mult
E vorba şi de statut şi în primul rând dă-mi mic-ul…

  • A treia dilemă: De ce există frică de a trece la un alt nivel în relaţia cu un bun prieten?

Am auzit mereu texte genu’: “N-aş vrea să stricăm prietenia” sau “Suntem doar prieteni”, cu scopul de a refuza politicos un prieten. Dar de fapt, îl “aruncaţi” pur şi simplu într-o suferinţă cumplită. Mai bine îi spuneţi că nu îl placeţi de niciun fel. Oricum, finalul este mai mereu acelaşi: The friendship is over. Unul sau celălalt se va simţi prost după acest episod şi se va alege praful, deci… încearcă să rişti un pic, s-ar putea să găseşti acea multrâvnita fericire…
Nu încerc a schimba mentalităţi, vise sau vieţi, ci încerc a înţelege firul şi cursul vieţii. Încerc să mă apropii de un echilibru în această lume atât de simplă, dar pe care o complicăm atât de mult…