Tragedia din Colectiv în mass-media și Facebook.

În preambulul acestui articol, țin să menționez faptul că nu sunt un ascultător al formației Goodbye to Gravity și nici al vreunei trupe sau gen derivat rock-ului. Tragedia din Colectiv este regretabilă și nu voi minimiza urmările acestui eveniment. Condoleanțe familiilor victimelor decedate din incendiu și sper ca orice inițiativă umanitară și de solidaritate să minimalizeze această tragediei.

        D-ale mass-mediei

Aseară mă uitam pe DIGI 24 la un calup de știri, când au întrerupt programul cu un Breaking News. De obicei, când e un Breaking News pe acel post de televiziune, înseamnă că s-a întâmplat ceva serios în clubul Colectiv. Schimb puțin programul la două televiziuni ce oferă de obicei titluri senzaționale: România TV și Antena 3. Și am regretat: televiziunile astea în goana după senzațional și rating au pus burtiere de jumătate de ecran cu titluri pompoase precum ,,Medicii resuscitează tinerii pe asfalt’’. Pe lângă asta, cameramanii celor două televiziuni încercau să se apropie de locurile unde medicii resuscitau acele victime, nu contau că erau arse, însângerate, pur și simplu veneau ăia cu camerele și crainicii emisiunilor pregăteau deja telespectatorii pentru o tragedie: bine a zis un mare clasic în viață că nu mai există demnitate când mori. Astăzi nu a mai avut rost să mă uit, că e cam ceea ce am zis mai sus.

        Facebook: Fanatici vs. rockeri și baluri anulate.

Mulțumesc clubului Colectiv că ați transformat Facebook-ul în Marea Biserică a lui Dumnezeu! Era normal să vuiască Facebook-ul despre această tragedie, dar nu am crezut niciodată ca o să fiu părtaș la un festival unde oamenii și-au epatat platitudinile religioase ce ostracizează comunitatea rock și Halloween-ul, oameni ce râdeau la glumele Allahu Akbar și 11 septembrie, așa cum a spus Kame în linii mari AICI: ba că e al 666-lea Halloween (că e sărbătoarea lui satana) și că a vrut Dumnezeu să moară lumea fix atunci, ori Dumnezeu e mânios pe rocherii sataniști și a vrut să moară rocherii din Colectiv, că trupa asta, Goodbye to Gravity avea poster cu un astronaut care a luat foc sau o melodie prevestitoare cu numele ,,The day we die’’. E frumos să vezi cum in 2015 încă se poartă intoleranța de orice fel. Ghici ce, clubul ăla putea să ardă și la un concert cu Fuego, putea să ardă și la concertul lui Cedry2k preconizat astăzi, dar s-a întâmplat ieri, pentru că acel club avea o izolație de toată jena și a ars de la niște artificii pe care le pui în tort. Așa a fost să fie. Există și imprevizibil, Dumnezeu sigur nu avea trecut în calendar: la 22:30 încep să prăjesc oameni într-un club din țara România.
În privința balurilor anulate, și eu am un bal anulat. Era de așteptat să se anuleze orice fel de eveniment în cadrul unui club. Reacții egoiste, hormonale, tipic adolescentine. Toate cluburile vor fi controlate, puricate, poate și închise. Niciun bal, nicio petrecere în niciun club, cel puțin nu perioada asta. Dacă stăm să analizăm articolul ăsta, trebuie să reconstruim Bucureștiul ca să n-avem clădiri ce stau să cadă.

Peste trei luni însă, tot ce s-a întâmplat va fi un eveniment de tristă amintire și nu vor exista schimbări. Tot spunem că facem totul pas cu pas, dar acum este momentul să facem un pas mare: române, trezește-te!

Colaborare și aniversare

Din câte ați văzut, am adăugat printre autori un nou poet. Faceți cunoștință cu Akira Okihu sau… Liviu, numele lui real, unul dintre cei mai buni și mai talentați prieteni, dar și poeți pe care îi cunosc. De obicei, el scrie poezii în engleză și proză, dar se pare că ne-a făcut o surpriză și a împărtășit o foarte frumoasă poezie “One-Shot” în limba română. Eu de acum îi doresc succes în colaborarea sa cu mine, căci are un mare potențial de a fi unul dintre marii poeți contemporani ceea ce menține poezia de tip “clasic” vie.
Ați văzut, de asemenea că am pomenit despre o aniversare. Este ciudat, dar eu aniversez trei ani de când scriu poezii. Tocmai în trecerea dintre ani, am descoperit că pot scrie frumos, într-a noastră limbă. Din păcate, am pierdut toate poeziile scrise dinainte să mă gândesc foarte serios să scriu un blog (blogurile lui Mihai Bendeac și zoso mi-au “indus” această dorință de a îmi face un blog). Să ne auzim cu bine în 2014 și la mulți ani!

Scurt articol despre inactivitatea mea.

Ați observat, se pare, inactivitatea mea pe acest blog și e posibil să fi pierdut followeri din cauza acesteia. Din păcate, liceul îmi acaparează mare parte din timp, iar timpul meu liber este relativ mic, iar atunci când îl am, nu am inspirație. Pe lângă activitatea mea în liceu, lucrez și la revista Trimbulinzii al Colegiului Național “Ion Creangă”, iar munca de… redactor e destul de dificilă.

Promit ceva: Nu voi abandona niciodată blogul, deoarece aici este locul în care îmi voi publica poeziile și aici am o garanție că le voi avea pentru mult timp. Sper să aveți parte de înțelegere… munca de boboc e dificilă.

Confesiunea celor buni

Sufletul plânge, vorbeşte, iar noi nu îl ascultăm. Continuăm să ne minţim pe noi înşine, crezând că aşa este drept pentru celălalt, iar noi continuăm a trăi în lacrimi sufleteşti şi dureroase.

Şi în această lume ar trebui să nu îmi pese de nimic. De nimeni. Pur şi simplu să alerg singur în lupta pentru fericire. Dar nu pot. Mă sfâşie mila. Mă sfâşie faptul că pot, dar nu reuşesc. Scriu întru pustiu, crezând că acel cineva îmi va auzi strigarea. Mă lupt cu morile de vânt. Rămân dezamăgit chiar de oameni în care chiar credeam. Însă rămân acel tip cu umor. Ştii tu, acela care te face să râzi, chiar dacă în el se afla atâtea săgeţi otrăvite. De ce? Ştiu doar atât: rănile mi se vindecă la fiecare zâmbet inocent. Un zâmbet clădit de mine. Este acea mulţumire sufletească pentru care mă lupt zilnic. Rămân cu o dilemă: Să arunc prosopul? Rămân oamenii cu intenţii “bune”, care au o “armă” la spate şi în orice moment de rătăcire te pot mânca precum şacalii. Hăh… Şi am ajuns să nu ne mai susţinem nici persoana iubită. Să le dăm acel strop de curaj pe care NOI ar trebui să le-o dăruim, ci nu străinii. Ci apoi, ne mirăm de ce pierdem tot ceea ce avem mai drag. Închei cu o întrebare: Mai merită a fi bun într-o lume atât de crudă?

Despre cei care şi-au pierdut omenia.

Când te îndrăgosteşti de imaginea lui şi simţi că sufletul lui e rece, iar felul de a fi e la fel, pleacă. Nu te încrede în oamenii ăştia. O să facă ceea ce ştiu mai bine: să omoare suflete.

Oameni răniţi care au pierdut acea urmă de om, rănind la rândul lor persoane cu adevărat bune, fără intenţii rele. Şi totuşi, ei rănesc, folosind pretextul trecutului lor mai puţin fericit. Acest lucru devine o plăcere personală şi masochistă, fără să mai reflecteze faptul că ei nu sunt singuri. Că au pe cineva care le suporta aceste plăceri, pentru că îi iubesc. Aceasta e povestea celor puţini. Povestea celor cuminţi. Sau celor care au încercat măcar o SINGURĂ dată să fie aşa, iar soarta le-a fost ironică. Ne chinuim a le demonstra iubirea noastră. Degeaba. Niciodată nu sunt mulţumiţi. Niciodată nu au chef de noi. Sunt seci. Mai seci decât orice vin. Cu ei, trăim mereu grija ca… mai devreme sau mai târziu se vor plictisi de noi. Şi noi încă luptăm. Şi mă întreb, oare… De ce ne mai luptăm, dacă nu primim respect? Din păcate cei puţini, cei dintre cuminţi, cei care au încercat să încerce nu îşi vor primi niciodată răsplata pentru ceea ce au făcut pentru ei. Ei vor pleca, noi vom rămâne. Şi vom plânge. Şi probabil să ne pierdem şi noi omenia. De ce? Căci ne-au infectat sufletul cu ceea ce noi nu avem: răutatea. E precum am deschide cutia Pandorei, iar tot ce e rău în noi ne va lega de ei. Până şi Nimeni Altu’, un suflet de golan, nu romantic incurabil… a suferit din cauza acestor persoane. Dacă şi oameni ca el au suferit… De ce mai luptăm? Haide să ne trezim la realitate. Să rămânem suspecţi. Iar dacă vom găsi un suflet cald, să ne dăruim lui. Nu mereu persoanele inteligente sau speciale pot fi un loz câştigător.

Clasa a IX-a, avancronica unui dezastru anunţat: sezonul 2013-2014

Hehe, ştiţi marea “minune” a examenului de capacitate de anul acesta, cum că generaţia asta e conştiincioasă, a învăţat bine, aşa cum zice nenea Ministrul Educaţiei, onorabilul şi marele Remus Pricopie, cel ce a descoperit ceea ce noi ştiam de mult timp: Sistemul este putred. Se anunţa un măcel acest an. Un “masacru” pe locuri fără precedent în aceasta sesiune de admitere la liceu. Toată “plevuşca” aceasta cu note de peste 9,60 se vor omorî la figurat pentru un loc pe liceele prestigioase (exemplu fiind Sava). Voi “admira” neputincios acest an cum copii cu note cu puţin peste 9 se vor duce la licee de medie MULT mai mică şi se vor scălda în MEDIOCRITATE din cauza acestei parodii ce s-a numit Evaluarea Naţională. Marea majoritate a plevei de elevi “excelenţi” se vor duce la aceste licee prestigioase. Bun, se duc. Mai departe? De ce prevad în al doilea semestru un val de transferuri de la un liceu la altul? De ce? Examenul nu a arătat deloc nivelul adevărat de învăţare şi capacitate mentală al copilului (nici măcar a mea), ci a fost o “umflare” artificială a notelor prin subiecte uşoare. Vom fi cea mai slabă generaţie de clasa a IX-a din ultimii 20 de ani. La testele acelea de început de an vor fi note dezastruoase, iar profesorii îşi vor pune mâinile în cap, iar Ministerul, cu tot cu inspectorate şi angajaţii care pregătesc aceste subiecte îşi vor pune cenuşă în cap…(sau o să dea iar în bară…? Să ne pregătim pentru ce este mai rău. România, încotro?

Ceva premiu pentru prezenta mea fantomatica

Am găsit şi eu nominalizarea pentru “A Bouquet Of Three Awards” de la Loredana T (http://loredanatache.wordpress.com/) , căreia îi ţin să îi mulţumesc că m-a făcut să cred că nu scriu pentru pereţi pe blog, mi-a mai uşurat sufletul, căci exista cineva care mă mai aude pe acest Internet. Am început să scriu pe blogul ăsta acum o lună şi ceva, am câţiva followeri (opt, mai exact) dar buni care nu au fost deloc duri (încă, mai am până ajung mare), chiar dacă sunt unul dintre cei mai tineri bloggeri şi poeţi din România.
Dragul meu blogger nominalizat, dacă primeşti această onoare, ai ceva obligaţii:

  • Să realizezi un post pe blog în care să-ţi afişezi imaginile cu premiul şi în care să-i mulţumeşti bloggerului care te-a nominalizat printr-un link către blogul acestuia
  • La rândul tău să nominalizezi 15 (cincisprezece) bloguri pe care le-ai descoperit şi le citeşti cu plăcere, de asemenea trebuie să le comunici celor 15 bloggeri că au primit această nominalizare şi…
  • … să spui 7 (şapte) lucruri despre tine, mai mult sau mai puţin interesante

Următoarele bloguri care vor primi la rândul lor, nominalizările, sunt:

Şi 7 lucruri total neinteresante despre mine…

  • Am un orgoliu imens, nimeni şi nimic nu-l poate zdruncina…
  • … la fel cu încăpăţânarea mea. Pot fi şi o sută de oameni împotriva mea, rămân cu aceeaşi idee.
  • Deşi scriu poezii cu şi despre dragoste, pentru mine, iubirea dispare, indiferent de generaţie.
  • Îmi plac jocurile.
  • Sper ca într-o zi să fiu apreciat pentru ceea ce sunt ca persoană.
  • Music is my girlfriend. Ea nu te va înşela niciodată.
  • În ziua de azi, cred că fericirea este efemeră.

Iată şi premiile pentru care am fost nominalizat:

  

Iubirea

Hehe, mă reîntorc în blogosferă după o perioadă în care am fost ocupat cu capacitatea. Deşi eram într-o perioadă critică, am mai meditat asupra unui lucru: Ce este iubirea astăzi? Era o vreme în care iubeam cu adevărat. Erau acele timpuri când oameni ca mine găseai la orice colţ de stradă. Vremea în care banul nu guverna totul în jur şi adevărată avere era să ai o familie şi o soţie care să te iubească până la sfârşitul vieţii. Acum, parcă asist la un parastas. Iubirea moare. Este un defect al omului de astăzi. A devenit o pierdere de vreme, găsindu-şi obştescul sfârşit atât de tânără. Iar ultimii poeţi îşi ard cuvintele în uitare şi-n scrum, pierzându-şi speranţa că ei vor cunoaşte adevărata iubire ce a fost simţită şi aşternută-n versuri de Mihai Eminescu. Mă uit siderat. Da, ştiu că pare o parte a II-a din articolul trecut, dar acest subiect implica toate generaţiile. Văd cum devenim adevăraţi paraziţi atunci când ne punem “pe tava” inima şi sufletul. Acei paraziţi ce storc tot ce înseamnă bun din persoană noastră: caracterul, felul de a fi şi chiar…banul. Iar când rămânem fără e, pleacă. Nu uita, vei rămâne cu buzunarul gol, iar ea prin alte “cinci maşini străine”, vorbă lui Guess Who. Încă generalizez. De ce? Problema este generală, iar acest lucru am văzut şi la cei maturi, nu doar la cei tineri. Ce s-a întâmplat cu “alături la rău şi la bine…”? Iubirea parcă era pură arta, în care nu multă lume avea acel fler să atragă cu acele cuvinte dulci, scrisori făcute la miezul nopţii, poeziile simple şi sincere… Unde mai sunt oamenii aceia? Rămân cu o întrebare, poate mi se va răspunde cândva: Ce e cu adevărat iubirea?
La final, vă las cu o compoziţie recentă, făcută în miez de seară, cuprins de sentimente.

Încă-ți simt adierea buzelor tale și sufăr de vedenii când îmi amintesc că îmi zâmbești, dorul mă taie în mii de bucățele și doar tu mă faci întreg. Pentru mine, iubirea nu-i o piesă de teatru, e doar fiorul şi trăirea intensă a unei împliniri sufletești și fizice. Nu te iubesc pentru că doar mi-ai stârnit sufletul. Te iubesc pentru că ai umplut golul din sufletul meu și ai păstrat un zâmbet ca să ți-l port în suflet, ca un medalion. Poate că sunt idiot în fața ta, că am ochi doar pentru tine, dar nu-mi pasă. Vreau să știi mereu că te iubesc. Vreau să nu te simți singură în doi. Vreau să îmi împart fericirea, tristeţea, momentele bune şi rele alături de tine. Şi doar cu tine. Te iubesc.

Generatia ’97-2000 prin ochii unui adolescent treaz

Atenţie, acest articol va conţine “executarea” şi tranşarea generaţiei din care nu sunt foarte îndepărtat.
Mă uit printre colegi şi copii de vârsta mea sau chiar apropiate de a mea şi pur şi simplu rămân siderat la ceea ce văd. Sufăr de alergie morală când văd atâta prostie şi faptul că o văd este o pură nebunie. Pur şi simplu, mie îmi e ruşine că fac parte din aceste generaţii degenerate. O generaţie în care se grăbeşte. O generaţie îmbătrânită înainte de vreme. Şi rămân siderat. Rămân siderat când văd drama din cauza unei ţigări. Da, unei ţigări. Sunt martor la ceea ce numesc autodistrugerea progresivă a omului. Unde drama înseamnă să nu ai 2 lei ca să îţi iei câteva ţigări de Kent la bucată. Atunci când fetele făceau un film de tipul “Tânăr şi neliniştit” când intenţionau a fuma. Da, vorbesc de fetele de 12-13-14 ani. Mi s-a cerut să le consolez şi să le “susţin” iniţiativa. Am refuzat. CE SĂ SUSŢIN? Să susţin otrăvirea intenţionată a unor feţe? Să le îmbrăţişez şi să le spun “Hai, fumează, că nu vei păţi nimic…” ? Astea sunt drame? Pentru mine dramele îmi sunt notele de 7 la mate şi la romană. Deşi am bunul simţ să nu dau într-o fată, indiferent de ce a făcut, atunci toate gândurile erau să pălmuiesc şi să păruiesc acele afumătoare. Apăi, să fie sănătoase! Nu eu le-am pus să fumeze doar pentru e “cul”.
O altă problemă “arzătoare” este sexul ăsta făcut de nişte prepuţuri care d-abia se dezvolta. Din nou, prin acest procedeu în care ne calmăm hormonii ăia bătuţi de soarta parem din “cul” printre proşti. Şi iar ne vedem la ştiri că am mai făcut un copil pe la nu ştiu ce vârste fragede. De ce? Un motiv ar fi chiar pozele alea de pe facebook în care aparem semi-dezbracati, doar pentru o droaie de likeuri. O droaie, zic. Şi exemple sunt destule, însă NU MERITĂ. NU MERITĂ să le menţionez, doar ne înconjoară şi sunt peste tot. Nu e vorba de educaţia sexuală, ci de ăia şapte ani de acasă.
Fac 16 ani. Ştiu, nu sunt copt, dar ceea ce am spus, e realitatea spusă de un copil printre aceşti copii. Şi pur şi simplu urăsc că fac parte din aceste generaţii.

Un strop de speranta

Acest post este motivul în care am şters respectivul articol despre generală. Se pare că surprizele vin numai în ultimul ceas. Sunt acele surprize care te fac să uiţi de orice amar şi să îţi mişte sufletul, măcar un pic. Voi pleca din şcoală împăcat, simţindu-mă apreciat pentru ceea ce am fost şi ce am însemnat pentru unii prieteni de ai mei. Şi culmea, această dovadă de prietenie a venit din partea unei fete care d-abia a venit în şcoală, acum un an. În acest timp ne-am împrietenit şi legătura între noi a fost mai strânsă decât alte prietenii vechi. Am râs, am glumit şi ne-am sprijinit reciproc la nevoie. După ultimul clopoţel, mi-a promis un cadou în ziua de luni. În acea zi, după ce am făcut o singură oră de romană şi a trebuit să plec, căci eram doar la pregătiri, m-a oprit şi mi-a pus ceva la ghiozdan… apoi am plecat. Acasă, văd o cutie roz împachetata, lipită cu scoci, chiar şi acea fundă era lipită cu scoci. Am zâmbit puţin, deh, mă gândeam ca şi eu puteam face la fel în locul ei şi l-am deschis precum un copil după noaptea de Ajun. Era o carte. Era vorba de cartea “Hobbitul: O călătorie neaşteptată” , pe care l-am mai văzut la ea. După ce deschid prima pagină, toate emoţiile şi aşteptările s-au transformat în mici lacrimi. Şi nişte vorbe care mi-au atins inima. Multumesc, M. Vă las cu o poză, ca să vă convingeţi.
P.S. : Ştiu că acolo trebuia să fie “sincer”, aşa că nu am nevoie de aşa zişii nazişti gramaticali.

Imagine