Un vis… (Dragostea – Partea a III-a)

Am avut un vis… Vis care poate dorea să spună ceva, după o noapte atât de lungă, după atâtea întrebări fără răspuns.

Știu că aici este mai mult locul poeziilor, dar nu mă pot abține să nu public din când în când un articol legat de modul meu de a vedea lumea. Totodată, încerc să schimb modul meu de a scrie, să îl mai înveselesc oarecum, să îmi îmbogățesc poeziile, care, fiind sincer, sunt fade, lipsite de nuanță sau de metafore, de epitete și comparații. Observ că, în aceste momente, mai bine mă descurc cu frazele lungi decât cu propoziții cu înțeles ascuns.

Da, am avut un vis. La început nu l-am considerat cu nimic special, era doar un alt vis; dar întâmplarea face să citesc un anumit articol care mi-a trezit interesul legat de acest vis. Și mă gândesc acum, oare a fost o coincidență să ajung la PC în momentul acesta, când ar fi trebuit să fac cu totul altceva, sau este, cum îl numesc unii, destinul, cineva sau ceva care încearcă să mă facă să înțeleg anumite concepte? Desigur, nu intru în spiritualitate, eu nefiind tocmai cel mai spiriual om.

În vis se făcea că eram trist, supărat, mâhnit, cu inima frântă și obosită. Mergeam pe stradă, printre curți și copaci verzi-maronii, privind cum se înalță blocuri de o parte și de alta a mea, gri, neinteresante. Pe lângă mine nu era nimeni, eram singur pe stradă, chiar în plină zi. Eram singur cu gândurile mele. Și mergeam alene pe stradă, privind copacii sau cerul fumuriu. Deși era de o nuanță albăstrie, cerul tot fumuriu mi se părea, era, ca de obicei, un vechi prieten care mă asculta. Eu eram obosit, întrebându-mă ce rost are să mai încerc, dându-mi silința să o înțeleg pe ea, o fată ce prezenta atât de mult mister pentru mine. Era o fată cu care vorbisem, și care îmi vorbise înapoi, dar pe care știam că nu o interesează cu adevărat ce aveam de spus. Știam că ce făceam eu erau copilărisme, că nu era cu adevărat un sentiment de dragoste pentru ea, de altfel cum nu a fost vreodată pentru nimeni. Dar, totuși, îmi doream să știu că mă place, să știu că îi pot cere să ieșim în oraș fără frica unui refuz…

Eram trist și îndurerat, mai mult de propria-mi fire decât de dragostea ei. Și am mers pe drumul solitar, printre plopii singuratici, așa cum ar fi spus-o cineva cândva, considerându-mă nefericit pentru ceea ce pătimeam, visând la o dragoste perfectă într-o lume imperfectă. Și nu mă așteptam ca cineva să vină să îmi lumineze lumea, să îmi spună cât de multe lucruri frumoase sunt de făcut și de văzut. Eram trist…

Mergeam, oarecum dorind să mă opresc, eram trist și obosit. M-am oprit, și atunci am auzit-o… Era o voce specială care îmi dăduse fiori în toată firea, întrebându-mă oare cine putea să fie. M-am întors, să o privesc, însă ea nu era acolo. Am văzut-o, cum se îndepărta, așa că am fugit înspre ea, poate aș fi avut norocul de a cunoaște această ființă angelică. Am reușit să o prind din urmă și să o privesc.

Era o ființă angelică, era specială într-un mod pe care numai eu îl știam. În acel moment am simțit că inima îmi bate mai tare ca niciodată și am întrebat-o, mai mult cu un murmur, dacă ea chiar era cum mă așteptam eu. Mi-a răspuns că da, oarecum rușinată, oarecum supărată de această întrebare, și a pornit înainte cu pași repezi, dar mărunți. Am strigat-o. I-am spus că îmi pare rău, că nu am dorit să o rănesc. Ea mi-a zâmbit. Nu eu o rănisem, ci trecutul ei de care întrebarea i-a adus aminte. Știam că era specială, dar ea nu vroia să își amintească de asta, fiind forțată de părinți să facă ceva ce nu și-ar fi dorit.

Am privit-o, parcă dorind să intru în a mea inimă care zburda de fericire și să îi dau o bucată, să o fac din nou fericită, să vadă bucuriile pe care viața i le-ar putea oferi. Doream acum eu să fiu acela care oferea, la fel cum doream înainte să primesc de la ea. Îmi doream să o văd fericită, chiar dacă nu era lângă mine.

Am petrecut ceva timp împreună, am râs și ne-am distrat, parcă fiind într-o eternă joacă, într-o dorință ludică de fericire. Mă bucuram, știind că am fost atunci pe acea stradă solitară și m-am întâlnit cu ea. Eram precum făcuți unul pentru celălalt, să ne amintim unul altuia de tot ce este frumos, atunci când suntem supărați, de tot ce este special, atunci când sutnem mâhniți. Ne-am făcut unul pe altul să înțelegem că totul este frumos și că viața fără cusur nu ar fi viață.

Totul era ca scos dintr-o poveste, și orice poveste are și un final. Într-o zi am ajuns acasă, fiind plecat de câtva timp. Ea nu era niciunde, dar cei din familie mi-au arătat un bilet. L-am citit. Era un bilet de adio, dar era fericit. Îmi amintea să nu uit să râd, căci viața este întotdeauna frumoasă, și îmi spunea să nu fiu trist niciodată, orice s-ar întâmpla. Nu plecase pentru că așa își dorea, plecase din cauza dorinței părinților, aceeași dorință care o supăra atât de tare când am cunoscut-o. Acum era fericită, chiar dacă nu am mai fi avut să ne vedem, era fericită știind că ne-am întâlnit. Lângă bilețel era un cadou, cadou la care muncise foarte mult, iar eu o știam; știam ce înseamnătate avea acel cadou, la care ea muncise atât de mult. Am zâmbit, și o lacrimă mi-a scăpat din ochi, nu de supărare, dar de fericire.

Acesta este visul pe care l-am avut în noaptea ce tocmai a trecut. Acum îmi doresc să îl fi scris de mai mult timp, pentru că sunt destul de multe goluri din cauză că am uitat anumite părți din vis. O mențiune pe care vreau să o fac este că ea era o persoană complet diferită față de „ea” pe care am întâlnit-o pe strada solitară.

16.11.2014

————————————————————————————————————————

30.11.2014

De ce am împărțit articolul în două? Am început să scriu articolul pe 16 noiembrie, acum este 30 noiembrie. Au trecut exact paisprezece zile sau două săptămâni. Între timp am avut parte de niște evenimente mai puțin plăcute și am preferat să fiu în starea potrivită pentru a scrie un astfel de articol. Motivul pentru care am împărțit acest articol în două? Data. Eu de acum nu sunt același cu eu de acum două săptămâni. Nu pot fi. Niciodată nu ești același cu cel care ai fost acum o secundă, timpul trece, gândurile vin și pleacă, te schimbi.

Și trebuie să spun, între timp, chiar ieri sau acum două zile, am mai avut un vis. Un vis precum cel de acum două săptămâni, în sensul că am întâlnit-o din întâmplare. O ea, nu mai sunt sigur cum arăta, întotdeauna aceste amintiri sunt încețoșate, nu mă interesează aceste detalii. Am, și am tot avut, vise în care mă îndrăgostesc, însă arareori este cineva cunoscut. Cel mai des, pur și simplu se întâmplă, ne întâlnim din întâmplare. Mereu o cunosc, totuși. O cunosc, ca pe cineva pe care aș dori să cunosc. Ea face ceva ce îmi atrage atenția, pur și simplu prin modul ei de a fi, îmi pare interesantă.

Desigur, nu voi descrie și acel vis, din rațiuni de timp, sau pentru a nu da impresia greșită persoanei greșite. Nu urmăresc să uimesc, nu urmăresc să arăt ce bun prozator sunt sau ce vise am și cât de special sunt. Nimeni nu-i special. Acesta este un adevăr dur. Vrei să faci o schimbare? Fă-o! Nu ești născut special. Trăim într-o lume de oameni speciali… Asta nu îi face pe toți normali? Dar, să nu mă abat prea tare.

Legat de persoanele pe care le găsesc cu adevărat interesante (aici îmi voi exclude familia din motive mai mult sau mai puțin evidente), aș spune că fiecare este interesant într-un fel. Fiecare persoană are un trecut, un prezent și un viitor, ceea ce înseamnă că propria existență îl face interesant. Dar nu la acest fel de interesant mă refer. Observ că și eu port măști, nenumărate chiar, arătându-mi adevărata față atunci când sunt singur, prin monologurile mele. De multe ori mă găsesc monologând, mergând prin cameră și vorbind de parcă ar fi cineva acolo. Găsesc acest mod de a vorbi cel mai bun pentru mine. Cea mai importantă, cel puțin pentru mine, este autocunoașterea, și cel mai bine descopăr gânduri și idei noi atunci când sunt singur, atunci când îmi pot vorbi și mă pot sfătui. În rest, joc teatru. Am o mască pregătită pentru orice persoană, pentru orice situație.

Sincer să fiu, dacă m-aș vedea prin ochii altcuiva în liceu probabil că nu m-aș recunoaște. Am renunțat la fața posacă, la caracterul mâhnit care căuta liniștea, care, ori de câte ori putea, rămânea singur în clasă. Am renunțat să mai fiu eu, cel care căuta o persoană asemeni lui, cu care poate discuta. Acum, la liceu, mă ascund mai bine decât aș fi crezut vreodată că voi putea, așa zisa „integrare”… „Hell is other people!” spunea un scriitor de teatru într-una din piesele sale. Cu privirile lor, mereu judecând, mereu căutând defecte, căutând un cusur. Iadul este reprezentat de alți oameni, nu de simpla lor prezență totuși, ar fi prea dur să spui așa ceva, dar de privirile lor, de atitudinea lor de judecător. La asta suntem oare cei mai buni? Să judecăm?

Interesant… O persoană cu adevărat interesantă este greu de găsit. O persoană în care să știi că poți avea încredere, o persoană cu care poți comunica. O persoană pe care care ai căutat-o atât timp… Și pot număra pe degete persoanele interesante pe care le cunosc, nu sunt multe, și nici nu cred că vor fi foarte multe. Fiecare persoană are anumite ocupații, dar asta nu o face mai interesantă. Persoane interesante… Persoane interesate. Am încercat să ofer acest blog multora, tuturor celor din clasă, ca un subiect de discuție, să avem despre ce vorbi, să îi provoc la discuții interesante. Ei bine, după nici măcar o oră de când am pus link-ul online, l-am șters, văzând reacțiile pe care le primesc. Trebuie să recunosc, am avut așteptări mult prea mari de la liceu, am crezut că voi da de persoane cu adevărat interesante. Le-am și oferit ocazia de a-mi vorbi în particular, știind ce impediment pot fi pentru unii ochii celorlalți. Nimeni nu mi-a trimis niciun mesaj… Și până nu demult părea că toți au uitat de blogul meu, a fost doar un motiv de râs, după care s-au plictisit… Până nu demult, nimeni nu m-a întrebat de blogul meu (sau, mai bine spus, acum îmi dau seama că pun stăpânire, impropriu spus, peste blogul lui Tulli. Am scris și în engleză, a rămas că voi mai scrie, dar aici nu este blogul meu, este blogul lui Tulli, și nu pot pune stăpânire peste el. Totuși, voi continua, din obișnuință, să spun „al meu”. Știu că ar trebui să spun „al nostru” măcar, dar mi s-a „acomodat” mâna să scriu „meu”). Acel link, atunci când am pus link-ul blogului online, era ca o invitație, o invitație de a-și da jos măștile și de a își arăta adevărata față, de a deschide discuții cu adevărat interesante. Nimeni nici nu și-a amintit de blogul meu… O singură persoană m-a întrebat de el, o persoană de la care nu mă așteptam la așa ceva. O persoană cu care am discutat și care este interesantă. Însă numai una printre atâtea… Am fost, ce-i drept, dezamăgit.

Dar ce legătura are asta cu titlul, și cu tema pe care o discut? Ei bine, fiind un licean, vă puteți imagina că iubirea este parte importantă a vieții cotidiene, că majoritatea băieților sunt amorezați de fete. Nu pot spune dacă este la fel și invers, dar probabil că așa este. Ei bine, îi întreb de ce plac acele fete, iar tot ce îmi pot răspunde, printre bâlbâieli, este că „sunt drăguțe”. Nu le cunosc, dar totuși spun că le plac… Naivi? Poate. Imaturi? Cu atât mai mult. O relație nu este pentru cunoaștere, într-o relație cuplul nu ar trebui să se cunoască, atunci ar trebui să își întărească legătura, nu să descopere ce le place și ce nu. O relație nu poate fi bazată pe atracție sexuală, aceasta nu este o relație adevărată/ autentică/ veritabilă. Și probabil dacă mi-ar spune vreo fată acum că mă place, sau dacă aș afla de la un coleg sau o colegă, aș izbucni în râsete. Nu, nu râsete de fericire, ci de amuzament. Nici măcar nu mă cunoaște, dar îmi spune că mă place… Pe ce motiv? Că arăt bine? Sincer să fiu, nu mă găsesc ca un prinț fermecător, sunt doar un alt om. Frumusețea fizică dispare, de aceea nu pun accent pe ea. Un mic sfat, trei mari greșeli le poate face o persoană (o fată, în cazul meu), cel puțin din punctul meu de vedere, legat de modul de a-și arăta sentimentele:

1) Să îmi spună online, pe orice fel de mediu de comunicare online, precum Facebook sau WhatsApp, că mă place. Un astfel de mediu ascunde sentimentele, ascunde ochii, ascunde gândurile celeilalte persoane. Este precum un zid de apărare, însă este în detrimentul tău. Dacă nu pot vedea ochii, nu pot auzi tremuratul vocii, atunci totul este în van. Dacă nu există emoție, sentimente, ce te deosebește de o mașinărie?

2) Să îmi spună că mă place față în față, însă într-un mediu foarte agitat, populat. Am menționat că îmi place singurătatea? În singurătate te cunoști, iar eu nu mă simt niciodată cu adevărat singur, pentru că m-am împrietenit cu propria persoană și încerc să întăresc această relație de prietenie zi de zi. În jurul altora purtăm măști, nu suntem și nu putem fi noi înșine. Dacă îmi va spune ceva atât de important, consider de bună cuviință să o facă într-un loc solitar, unde putem fi doar noi doi și gândurile noastre. Gălăgia din jur și zgomotul general nu numai că sunt enervante, dar ne fac să purtăm măști, să ne comportăm precum alte persoane. Cel mai bine mă simt și mă voi simți singur (a nu se citi „fără relație”, dar „numai noi doi”)

3) Să îmi spună că mă place, când de fapt nici nu mă cunoaște. Cum poți susține că placi pe cineva pe care nici măcar nu cunoști? Ce placi la acea persoană de fapt? Ai găsit un om despre care nu știi nimic, ți s-a părut că arată bine și ți-ai proiectat dorințele asupra lui, umplându-i personalitatea cu ceea ce îți dorești tu. Cât de multe știi de fapt despre mine? De ce mă placi? Aș ruga pe oricine îi spune unei persoane că o place, să-și adreseze aceste întrebări (desigur, la persoana I: „Cât de multe știu de fapt despre el? De ce îl plac?”). Chiar aș fi curios să aflu cine din clasă ar avea curajul să spună că mă cunoaște.

Aș putea include acolo și să îmi spună că mă place, prin intermediul altcuiva prin simplul motiv că nu aș avea încredere în spusele altcuiva. În fond, suntem adolescenți, ni s-ar părea amuzant să ne jucăm cu sentimentele altcuiva.

O relație este bazată pe fericire, iubirea înseamnă să îți dorești să îl vezi pe celălalt fericit, indiferent de circumstanțe. Dacă persoana iubită este fericită cu altcineva, iar tu ești fericit știind că ea e fericită, aceasta este dragostea. Gelozia înseamnă posesivitate, gelozia vine din dorința de a avea, de a deține. Însă ce rost are să crezi că deții o persoană? Nu poți deține o persoană. Trasnformi persoana într-un obiect, deții un obiect. Și numai un nebun ar iubi un obiect fără viață așa cum iubește o persoană. Pasărea cântă cel mai frumos atunci când este liberă, atunci când se poate dezvolta și nu este constrânsă de nimic. Dacă iubești pe cineva, îl vei lăsa să fie liber. Vei dori doar să îl vezi fericit.

Închei aici, pentru că deja am adunat cam 2700 de cuvinte, și nu știu câtă lume va citi tot ce am scris. Mai am multe de spus, știu sigur că mă voi întoarce să mai discut acest subiect.

Advertisements

Stelele cad

Ceva ce am făcut pe moment, mai mult pentru mine. O mică piesă inspirațională care sper să vă placă.

————————————————————————————————————————-

                Stelele cad

E trist să privești cum stelele cad, cum fiecare vis al tău se năruie și se transformă în pulbere ce adie în vânt… E trist cum în fiecare an, așteptările tale scad și dorințele îți dispar una câte una. Dorești să pleci, să evadezi din acea cușcă unde ești ținut captiv, dar știi că nu ai cum să scapi.

E trist… Un simplu strigăt de ajutor, căutarea unui suflet cald ce vrea să te ajute… Și strigi, întrebându-te ce cauți tu printre ei. E trist, cum stele cad zilnic, dar nu se vor mai ridica niciodată.

Gândindu-te la ceea ce ar fi putut să fie, știi că nu e decât imaginație, niște fantasme trecătoare menite să agite spiritul, făcându-l să creadă în basme și minuni. E trist cum viața îți arată cât de haină poate fi, iar tu, un biet copil, ajungi să nu mai crezi în magia acesteia. E trist știind unde ajungi, cum îți plângi fiecare zi, dar parcă nimeni nu vrea să te asculte. E trist, știind că nu ești singurul ce trece prin asta, știind că atâția îți sunt asemeni, niște biete ființă transformat de ură și mânie.

E trist, știind că vei ajunge să dai din cap și să zâmbești, ca un robot, un mecanism programat de alții, de avari și egoiști, să le cauți avere printre gunoaie. E trist cum în fiecare zi nimeni nu mai are timp pentru nimic, fiind mult prea ocupați căutând aur printre pietre. E trist, știind că și tu vei fi unul din ei.

Știind că și ei au fost ca tine, niște bieți copii ce n-au gustat din ce e viața cu adevărat, e trist gândindu-te că au ajuns niște mașini fără minte, făcute în masa, pentru a satisface nevoile altora. E trist știind că stelele nu mai strălucesc și că cerul este negru.

E trist, sperând că un corb sau un vultur te va vedea și îți va curma suferința, sperând ca tu să fi focul, iar el să fie apa. E trist, sperând să găsești o persoană asemenea ție și căutând strălucirea printre prafuri. E trist, știind că nu o vei găsi, știind că ea a dispărut de mult, căutându-te pe tine.

E trist, cum din praful ce a fost cândva o stea, altcineva acum îl modelează după buna voie, ca pe lutul scos din pământ. E trist, cum în fiecare zi tu speri să nu fi găsit, speri să mai poți trăi măcar o clipă acele momente frumoase, nerealizând că ai devenit de mult unul de-al lor. E trist, știind că din tine nu mai rămâne decât praf de stele.

Dar nu uita că din același praf stelele renasc.

Un impuls de a scrie…

Poată că asta mi se întâmplă mai des decât aș vrea… Nu știu dacă e din lipsă de ocupație, din cauză că privesc un ecran și o bară de încărcare, știind că acum e gol peste tot. Nu știu dacă m-a lovit cheful să scriu după ce am citit un articol legat de așa zisele prietenii legate într-o tabără de la mare, și cum un anume băiat crede că o prietenie se leagă într-o săptămână. Poate că am dreptate, și astfel de persoane au dispărut, sau dispar încet, căci prieteni nu pot spune că am mai mulți decât degete la o mână. Nu știu dacă sunt doar un alt trist care caută înțelegere într-o peșteră fără pic de lumină sau dacă sunt unul din așa zișii înțelepți care au trecut peste stadiul în care doresc afecțiune. Nu știu nici cât de înțelept ești dacă nu cauți afecțiune, nu știu care este natura omului sau din ce motiv suntem aici…

Nu înțeleg minciunile unora sau sarcasmul nesimțit de care dau dovadă doar pentru a se amuza, nu înțeleg ce-i cu senzație de superioritate dacă ești mai mare ca vârstă. Dacă eu am 15 ani și un bărbat are 25 de ani sau este pur și simplu mai mare ca mine, asta nu înseamnă că este demn de respect. Nu voi respecta pe cineva doar pentru că a trăit mai mult ca mine. Voi respecta pe cineva, chiar dacă are 3 ani, pentru înțelepciunea și înțelegerea sa, pentru lucrurile pe care le-a făcut în viață. Nu voi crede ceva doar pentru că aşa mi se spune că trebuie, nu voi face ceva doar pentru că e ceea ce fac toţi oamenii.

Drept vorbind, nu ştiu nici de ce am început acest articol, poate că e doar un alt strigăt de atenţie sau poate că doresc să vă învăţ nişte lecţii valoroase. Nu ştiu unde va ajunge acest articol şi nu ştiu dacă va fi publicat. Nu ştiu dacă am urât generala din cauza colectivului sau dacă pur și simplu nu sunt de acord cu program actual școlar. Nu știu dacă mă voi înțelege bine cu noii mei colegi sau dacă mă voi retrage din nou într-un colț de clasă, stând singur și numărând secundele. Nu știu nici de ce am început să vorbesc de școală sau de ce continui să scriu. Mă simt de parcă aș scrie într-un jurnal, nimeni și nimic nu mai contează.

Dar acum, lăsând de o parte cinismul meu și faptul că uneori sunt posac, care este poate și cazul de acum, mă întreb cum și de ce am început acest articol. Probabil am dorit să vorbesc despre prietenie și ce este acela un prieten adevărat în opinia mea, dar încet, încet, realizez cât de puține știu de fapt. Sunt doar un copil de 15 ani care crede că are habar ce este aceea dragostea sau ce este aceea prietenia. Mă întreb dacă m-am înfruptat vreodată din dragostea adevărată sau dacă am avut vreodată un prieten adevărat. Dacă vrei să aflii ce este cu adevărat dragostea, du-te și întreabă-i pe cei doi bătrâni de pe o bancă din parc, care încă mai pot râde și încă mai pot fi fericiți unul lângă celălalt. Probabil îți vor spune că fiecare zi e ca prima lor zi împreună.

Nu știu unde am ajuns sau de ce am scris aceste cuvinte, dar sper că ceva se poate înțelege din ele.

 

~Akira

Dragostea… (Partea a II-a)

Dragostea adolescentină… Așteptarea ne omoară, ce-i drept. Căutam cu disperare o himeră… Sau, poate că nu. Problema noastră este că noi vrem. Noi vrem, și uităm să mai așteptăm. Făcând o analiză a sentimentelor mele, îmi dau seama că vreau, dar nu aștept. Ne gândim că poate nu vom mai găsi o alta mai bună, parcă am fi la sfârșitul vieții. Mă amuză cum, noi toți (inclusiv eu) spunem că ne-am maturizat. Suntem maturi, gata, știm ce să facem, știm cum să trăim. Nu este deloc așa. Și aș putea analiza psihicul adolescențiilor, cum gândesc și de ce o fac în acel mod, căci și eu sunt un adolescent. Și chiar asta voi face, pe bucăți mici. Să începem cu dragostea adolescentină, căci acesta este un subiect primordial în gândirea noastră…

Drept vorbind, eu am trecut de faza în care acționam fără să gândesc, mai mult sau mai puțin. (sau poate că nu… sunt încă un adolescent, iar subiectivitatea mea se poate observa și în această postare.). O dată mi-a fost îndeajuns pentru a spune că a fost prea mult. Am învățat să fiu mai rațional, să mă întreb „de ce o plac” și „ce am văzut în ea”. Îmi pun aceste întrebări de mult timp (dacă nu vă deranjează să citiți http://wp.me/s3NEzY-why  http://wp.me/p3NEzY-kM), dar răspunsul… Ei bine… îl am în fața mea.

Nu sunt matur și mai am multe lecții de învățat, dar ceva știu sigur: sunt destul de matur pentru a nu acționa fără să gândesc (cred… din nou, sunt încă adolescent, deci sunt subiectiv în această privință… nu pot privi asta obiectiv, pentru că subiectivitatea, pe undeva, tot intervine). Am învățat că dragostea adolescentină este de multe ori o iluzie… Acționăm necugetat, iar rezultatele sunt dezastruoase. Cum spunea cineva: „începi cu capul în nori și termini cu capul de pereți”. Încerc să privesc altfel lucrurile, și abia acum încep să mă cunosc cu adevărat. Încep să îmi cunosc sufletul și încep să înțeleg de ce mă comport într-un fel la un moment dat, și altfel altcândva. Cum spuneam și pe primul meu blog, nu mă îndrăgostesc de o fată. Niciodată nu m-am îndrăgostit de o fată. Încep să mă gândesc că o plac, este frumoase și toate cele (cu exact această exprimare, iar eu nu puteam defini „toate cele”) și astfel, mintea mea începe să lucreze. Îmi place să scriu și să creez, sunt înclinat către arta poveștilor (și îmi place să scriu poezii), astfel că, în imaginația mea, creez cele mai frumoase povești de dragoste între mine și acea persoană. Mă gândesc cum ar fi să fim împreună, doar noi doi, într-un parc, pe o alee solitară, uitându-ne unul în ochii celuilalt și privind în infinit… Doar că… acestea erau doar povești. Nu mă îndrăgosteam de acea persoană, mă îndrăgosteam de poveste, de imaginea ei, așa cum mi-o imaginam eu. Iar eu mi-o imaginam mereu ca pe un perfect. Ca pe ceea ce caut, ceea ce m-ar completa. Mă îndrăgosteam de o reflecție a mea. Aveam în fața mea viziunea calităților mele, dar fără vreun defect de-al meu. Din păcate, mi-a luat mult până să disting diferența dintre această realitate și cea pe care o cream în mintea mea. Și acum mai mi se întâmplă să privesc în gol, gândindu-mă la cum ar fi dacă. Mereu simt acele sentimente apărând în mine, iar atunci îmi amintesc că nu este decât o iluzie.

Ne grăbim… Noi, ca adolescenți, ne grăbim nespus atunci când vine vorba de dragoste. Nu vrem să așteptăm până devenim mai înțelepți, noi vrem totul și vrem acum. În aceste cazuri în care eu îmi creez aceste imagini de care mă îndrăgostesc, acum, îmi dau seama că sunt doar niște iluzii. Eu sunt îndrăgostit de anumite calități și anumite defecte, dar acestea nu au formă. Eu caut, dar în loc să caut calitățile, caut, fără să îmi dau seama, o formă în care să pun acele calități. Caut să le dau o imagine, și astfel ajung să mă îndrăgostesc de ceva ireal. Nu pun accent pe frumusețea fizică, știind că aceasta oricum va dispărea. Pun accentul pe frumusețea spirituală, pe intelect și pe personalitate, filozofie și ideologie. Din păcate, nu găsesc acea persoană care să întruchipeze aceste calități și defecte, astfel că, de multe ori, datorită inabilității sale de a crea o formă concretă (ați încercat vreodată să vă imaginați o nouă culoare?) sufletul meu găsește un înlocuitor, o imagine goală, despre care nu știu nimic, și o umple cu aceste calități.

Timpul, în aceste cazuri, s-a dovedit a fi cel mai bun aliat al meu. Timpul mi-a dovedit cât de mult greșesc, căci am văzut cât de diferită era acea persoană față de cum o credeam eu. Fățarnici, ipocriți… Cuvinte urâte de multe fete pe care le cunosc, chiar dacă ele înseși întruchipează aceste defecte. Ele sunt mature, dar continuă să repete aceleași greșeli pe care le-au făcut și în trecut și, în loc să lase armele jos și să gândească și de cealaltă parte, ele se înjură și se bârfesc. Dar, atunci când se întâlnesc, sunt cele mai bune prietene. Și ele mai spun că urăsc aceste cuvinte, când chiar ele sunt o întruchipare a acestora… Cunosc prea multe astfel de fete. Dar nu acesta este scopul acestui articol. Aici nu discut despre prietenie și advevăr, aici discut despre dragoste, așa că voi închide această relativ mică paranteză.

Să vă dau un exemplu: adolescentul obișnuit, băiat: „Doamne cât o iubesc! Reprezintă totul pentru mine! Semănăm atât de mult și nu știu cum ar fi viața fără ea. (Chiar dacă suntem împreună doar de o săptămână).” Admitem că ne cunoaștem atât de bine, că nu am putea trăi unul fără celălalt, și, totuși, nu ne cunoaștem deloc. Cea pe care o iubesc… ea trebuie să întruchipeze anumite calități. Degeaba suntem împreună, degeaba petrecem atâtea zile împreună… Zile petrecute aiurea. Ieșim în parc, dar nu avem ce ne vorbi. „Dar noi avem interese comune!” ar striga majoritatea adolescenților acum, către mine. Ce amuzant este să aud așa ceva… Interese comune… Dar mereu când ieșiți în parc vă uitați unul la altul și vă zâmbiți, dar nu știți despre ce să vorbiți. De multe ori, nici măcar nu vă vorbiți. Vă plimbați câte trei-patru ore prin parc, iar singurele lucruri pe care le spuneți sunt „Te iubesc!”, „Eu te iubesc mai mult!”, „Ba eu!”, „Pui mic!”, „Motănel…” și derivatele lor. Iar când devine deja prea monotonă acea discuție de „Ba eu!” și „Ba eu!” vă astupați gura cu câte un sărut. Iar restul timpului vi-l ocupați cu interjecții, doar așa, ca să nu fie liniște. Nu mă înțelegeți greșit, liniștea este bună uneori. Dar dacă toată relația voastră este cum am descris-o mai sus, atunci la fel de bine vă puteți despărți Acestea sunt relații de vanitate… Sunteți adolescenți și vă gândiți că e imposibil să nu fiți iubiți. Trebuie să fiți iubiți! Doar sunteți adolescenți, nu? Dacă nu vă găsiți dragostea acum, nu veți mai avea o a doua șansă vreodată. Cât puteți greși! Acestea nu sunt relații adevărate, sunt minciuni. Mă mai amuză și acele cupluri care se despart și apoi se împacă din nou. Ok… o dată, poate a fost o greșală. Apoi, se mai despart încă o dată. Aici apare deja un semn de întrebare. Știți oare vorba aceea englezească: „Fool me once, shame on you! Fool me twice, shame on me!”? Unul dintre parteneri greșește, dar vine înapoi, cu coada între picioare, că tot mai bine îi era în vechea relație. El promite că se va schimba, că nu se va mai repeta așa ceva… Totul este frumos. O perioadă. După aceea, face aceeași greșeală, și iar este acceptat înapoi. Vorbele noastre au și un adevăr: „Lupu’-și schimbă părul, dar năravu’ ba!”.

Acum sare potera de adolescenți care se regăsesc într-o astfel de relație pe care am adunat-o scriind acest articol (deși, trebuie să recunosc, mă mir că ați citit până aici și nu v-ați vărsat furia în comentarii deja) și strigă: „Dar mai avem noi o vorbă! Opusele se atrag! De asta ce mai zici?”. Ei bine, și ea e adevărată. Când vine vorba de magneți… La oameni, pe de altă parte, se aplică proverbul „Cine se aseamănă, se adună.”. Și iar se aud țipete: „Domle’! Ce zici tu aici nu are sens, pentru că eu sunt într-o relație de un an, și totul a fost bine până acum, chiar dacă nu semănăm!”. Ei bine, sunteți siguri? Nu vă mai amintiți de certurile acelea fără sens, pornite din gelozie că el a vorbit cu o altă fată, sau ea a ieșit la un suc? Nu vă mai amintiți momentele când ieșiți în parc, dar tot ce spuneți este „Aaaa!” și „Oooo!”? Vă dați voi oare seama că defapt nu aveți nimic în comun? Nu vă mai grăbiți în a vă găsi o pereche! Sunteți adolescenți și credeți că nu va mai fi o a doua șansă… Cât greșiți!

Se pare că trebuie să mă opresc aici, pentru că deja ajung la un număr mult prea ridicat de cuvinte și nu știu câtă lume va sta să citească tot. Desigur, sunt atâtea subiecte pe care aș vrea să le discut, încât aș putea scrie un roman cu ușurință. Voi scrie și partea a III-a, și de câte părți voi mai avea nevoie. Până atunci, vreau să menționez că articolul trecut am exagerat când am spus că „într-o relație perfectă nu există compromis”, căci compromis există până și în viața de zi cu zi a oamenilor.

Sper că voi scrie a III-a parte cât mai repede. Până atunci, meditați asupra relației voastre (sau asupra gândului „de ce îl/o plac?”). Pa!

~Akira

Dragostea…

Ma intreb de ce o plac… Si acum… incep sa ma indoiesc ca mai stiu ce este dragostea. Si degeaba intreb daca ea exista {a se înțelege „degeaba întreb dragostea dacă există”}… Caci nu primesc raspuns.

Aceasta este concluzia la care ajung de atât de multe ori… Pentru mine, dragostea reprezintă o potrivire perfectă între cei doi parteneri. Pentru mine, dragostea există numai atunci când nu există compromis. Un filozof român (sidenote: încă trăiește) a spus că așa ceva nu există. El spune că nu există dragoste la prima vedere. Prima dată doar o/îl vezi, după care începi să îl placi și intervine compromisul. Aceasta este relația pentru el. Și poate că are dreptate… Poate că eu visez la ceva imposibil, căci mereu ajung la aceeași întrebare: „de ce o plac?”.

Nu sunt în totalitate de acord cu tot ce spune acest filozof, dar sunt de acord cu unele lucruri. Și el vorbea de dragostea adolescentină, și pot spune că are dreptate, însă nu numai când vorbim despre dragostea adolescentină, dar și despre relațiile de prietenie și de relațiile mature. Și, așa cum spunea și el, ajung și eu la întrebarea „de ce o plac?”. El punea această întrebare retoric, adolescenților:

-De ce o placi?
-Păi… pentru că… avem interese comune.
-Adică?
-Păi… folosim aceeași pastă de dinți… amândoi bem apă…

Desigur, el exagera pentru a arăta ridicolul în care se afundă adolescenții de unii singuri. Așa cum tot el spunea, la început, în primii 1-2 ani, vezi în partenerul tău reflecția calităților tale. După care, relația se distruge… Ajungi să vezi în partenerul tău doar reflecția defectelor tale… Din păcate, în loc să vedem atât defectele cât și calitățile celuilalt, situația este cea de mai sus (^).

Nu mă înțelegeți greșit… Sunt și eu un melancolic visător… Visez la o relație perfectă, însă știu că nu acum este timpul… Și totuși, simt o tristețe puternică, oricât de tare mi-aș repeta că nu este momentul. Și poate că niciodată nu va fi momentul… Visez la ziua în care vom fi numai eu cu ea; numai noi doi, singuri, pe un drum solitar al unui parc… Să ne așezăm pe iarbă și să privim apusul. Iar atunci în acea liniște desăvârșită… Să o privesc în ochi și să o sărut pentru prima oară.

Dar… desigur… să revenim la realitate, căci acestea sunt doar vise, și sunt atât de multe! Însă, poate nu o voi întâlni niciodată… Și eu am plăcut fete; odată am făcut și o mare greșeală (nu, nu am avut nicio prietenă în viața mea, deci nu despre asta este vorba…), și după acea greșeală am învățat să mă opresc și să mă gândesc înainte de a o repeta. Am plăcut o fată… dar nu aveam niciun motiv. Nu semănam în filozofie… în comportament… dar nu mi-a păsat. Mă așteptam la un răspuns pozitiv, dar am primit batjocură și minciună… Mințiți ca să nu ne răniți… Ce glumă bună! Mințiți ca să vă simțiți bine, să știți că nu voi sunteți responsabile pentru tristețea aceluia. Dar… pe mine mai tare mă deranjează minciuna… Nu vreau să ajung vreodată să mint, mai ales într-o relație… Și normal, acum ceva timp, am făcut (într-un fel) aceeași greșeală… Și din nou am fost mințit… Dar intențiile mele, de acea dată, fuseseră interpretate greșit. Și nu cred că am mințit de foarte multe ori, căci nu am menajat pe nimeni. Uneori am fost chiar cinic.

Dar, se pare că am deviat de la subiectul inițial. De multe ori mi se întâmplă asta, așa că prefer să închei aici. Voi continua acest subiect și, totodată, voi discuta și despre alte teme, altă dată.

Dacă ați văzut cerva din ce am scris cu care nu ați fost de acord, sunteți mai mult decât bine veniți să deschideți o discuție în comentarii. Voi încerca să vă răspund cât mai repede. Nu uitați că eu sunt încă tânăr, și mai am multe lucruri să învăț. Nu m-am fixat pe o idee, și sunt flexibil, deschis ideilor noi. Mai sunt atâtea lucruri pe care aș dori să le discut, dar atât de puțin timp… Plus că deviez de la subiecte foarte repede, așa că de multe ori nu-mi termin o idee.

Sper să ne putem revedea cât mai curând. Vă las, până atunci, cu o strofă pe care doresc să o transform într-o poezie:

De ce nu am rămas
Pe-al meu tron de gheața,
Ș-am venit aici sperând să am
Uimitoare viața?

PS: Totodată, pe această cale, aș dori să îmi cer scuze pentru prea multe puncte de suspensie, știu că pot obosi ochiul.

~Akira

Decizia mea de a ieși din anonimat (într-un fel…)

Atunci când am intrat în blogosferă am făcut-o cu o oarecare evitare, știind că nu ar fi înțelept ca lumea să mă cunoască. Motivul principal ar fi situația tensionată dintre mine și colegii mei de clasă, cu care nu am cele mai bune relații. Am intrat în blogosferă cu o oarecare ezitare, știind că nu aș putea scrie despre persoanele cunoscute fără a crea consecințe, pe care eu nu mi le doresc. Știm cu toții că omul este guvernat de sentimente, unul dintre cele mai rele fiind mânia. Furia duce la răzbunare, iar gândurile mele cu siguranță că ar înfuria pe unii.

Însă îmi face o mare plăcere să scriu în limba mea natală, iar atunci când încep simt că nu mă mai opresc. Mâinele mele scriu de la sine, ca un stilou fermecat pe o foaie albă. Și încetul cu încetul am înțeles că nu mi-ar face rău să scriu în limba mea natală, atât timp cât am grijă ce scriu. În acest sens, pe niciunul din blogurile mele nu voi posta articole legate persoanele cunoscute, iar toate postările scrise despre aceste persoane sunt deja marcate ca private. La finalul anului, când nu mă voi mai simți nevoit să le țin numai pentru mine, le voi face din nou vizibile publicului larg.

Ieșirea mea din anonimat s-a făcut odată cu postarea pe acest blog, lucru ce cu siguranță ar atrage atenția. În orice caz, atât timp cât voi fi prudent știu că nu am ce păți, poate decât să insiste unele persoane să vadă acele articole. Oricum ar fi, vă doresc o zi minunată, iar dacă sunteți elevi și studenți, succes mâine și în ultimele trei săptămâni ale acestui semestru. Cu toții avem nevoie…

~Akira