Stelele cad

Ceva ce am făcut pe moment, mai mult pentru mine. O mică piesă inspirațională care sper să vă placă.

————————————————————————————————————————-

                Stelele cad

E trist să privești cum stelele cad, cum fiecare vis al tău se năruie și se transformă în pulbere ce adie în vânt… E trist cum în fiecare an, așteptările tale scad și dorințele îți dispar una câte una. Dorești să pleci, să evadezi din acea cușcă unde ești ținut captiv, dar știi că nu ai cum să scapi.

E trist… Un simplu strigăt de ajutor, căutarea unui suflet cald ce vrea să te ajute… Și strigi, întrebându-te ce cauți tu printre ei. E trist, cum stele cad zilnic, dar nu se vor mai ridica niciodată.

Gândindu-te la ceea ce ar fi putut să fie, știi că nu e decât imaginație, niște fantasme trecătoare menite să agite spiritul, făcându-l să creadă în basme și minuni. E trist cum viața îți arată cât de haină poate fi, iar tu, un biet copil, ajungi să nu mai crezi în magia acesteia. E trist știind unde ajungi, cum îți plângi fiecare zi, dar parcă nimeni nu vrea să te asculte. E trist, știind că nu ești singurul ce trece prin asta, știind că atâția îți sunt asemeni, niște biete ființă transformat de ură și mânie.

E trist, știind că vei ajunge să dai din cap și să zâmbești, ca un robot, un mecanism programat de alții, de avari și egoiști, să le cauți avere printre gunoaie. E trist cum în fiecare zi nimeni nu mai are timp pentru nimic, fiind mult prea ocupați căutând aur printre pietre. E trist, știind că și tu vei fi unul din ei.

Știind că și ei au fost ca tine, niște bieți copii ce n-au gustat din ce e viața cu adevărat, e trist gândindu-te că au ajuns niște mașini fără minte, făcute în masa, pentru a satisface nevoile altora. E trist știind că stelele nu mai strălucesc și că cerul este negru.

E trist, sperând că un corb sau un vultur te va vedea și îți va curma suferința, sperând ca tu să fi focul, iar el să fie apa. E trist, sperând să găsești o persoană asemenea ție și căutând strălucirea printre prafuri. E trist, știind că nu o vei găsi, știind că ea a dispărut de mult, căutându-te pe tine.

E trist, cum din praful ce a fost cândva o stea, altcineva acum îl modelează după buna voie, ca pe lutul scos din pământ. E trist, cum în fiecare zi tu speri să nu fi găsit, speri să mai poți trăi măcar o clipă acele momente frumoase, nerealizând că ai devenit de mult unul de-al lor. E trist, știind că din tine nu mai rămâne decât praf de stele.

Dar nu uita că din același praf stelele renasc.

Gânduri amare…

Mai multe schițe din categoria „gânduri”. Sper că o să interpretați textul așa cum trebuie.

O întrezaresc printre suspine și minciuni, mergând agale pe străduța lăturalnică… O privesc în ochi, văzând aceeași privire goală, aceiași ochi nepăsători. Parcă nici nu mă observă, ea trece prin mine și continuă să meargă. Și aș plânge, aș plânge mai tare ca niciodată și aș întreba de ce soarta mi-e crudă… Dar la ce bun? De ce să plâng după dragostea ce niciodată n-am avut-o? Aș plânge… Aș plânge că am pierdut-o… Căci în timp ce eu o priveam, ea se făcea nevăzută. Dar cel mai tare mă doare, că în timp ce eu plâng după iluzii, nu o pot vedea pe ea plângând.

 

~Akira

Legenda Mărțișorului – o reimaginare

Îmi pare rău pentru absența nemotivată. La școală am avut de dat simulări și acasă lucrez la o carte. Între timp, ca să mă iertați, ținând cont că e 1 Martie, am scris o altă versiune a legendei mărțișorului. Sper să vă placă.

PS: Ascultați aceste melodii în timp ce citiți: Aici                                 Aici                              Aici

——————————————————————————–

Legenda Mărțișorului – o reimaginare

Se spune că demult, în vremurile împăraților, era un băiat. Un băiat sprinten și ager, cu ochii ca lemnul și părul ca tăciunele; un băiat vesel și fără de griji. Acesta trăia într-o căsuță, singur, împreună cu necuvântătoarele. Se spune că era cânt în toată pădurea atunci când el trecea pe-acolo, păsările îi cântau și animalele făceau hori pentru el. Și poate toată viața i s-ar fi petrecut așa , făr’ de griji, dacă soarta nu s-ar fi împotrivit.

Tot în vremea aceea era și o fată, o mândră crăiasă a gheții și focului, o fată dulce ca zahărul și frumoasă ca trandafirul cel mai roș din grădina împăratului. Aceasta trăia în casă mare și mândră, împreună cu părinții ei. Se spune că ori de câte ori zicea fata ceva, oamenii se opreau să asculte. Limba-i era unsă cu miere, nu cu venin, cum era a multor fete de pe-atunci.

Feciorul cu obrajii rumeni și vorba blândă își făcu drum până în oraș, pentru ceva negoț. Atunci când văzu orașul, nu putu să nu se uimească de falnicele turnuri și de atât de frumoasele case. Orașul era un loc diferit de casa lui, aici era gălăgie mare și lumea era grăbită; rareori auzeai „mulțumesc” sau „bună-ziua”, căci oamenii nu mai aveau timp de așa ceva. „Mai frumos e la pădure, unde e liniște și-mi cântă păsările hori și balade.” își spunea el, trecând pe potecile pline cu oameni.

Acesta nu căuta multe, un pic de untdelemn și ceva făină, că de-ale gurii avea destule. „Prietin mi-e pădurea, cel mai tainic sfătuitor pe care-l am. Asta să nu uit, căci atâta timp cât voi asculta de pădure, aceasta mult bine îmi va face.”

Ochii îi străluciră atunci când văzu fata atât de frumoasă și de mândră. Uită de toate cele pe care le avea și merse direct spre ea, cu pași repezi, să nu o piardă. Ei, când îl văzu, printre atâția oameni, începură să i să încâlcească vorbele, nemaiputând să continue. Toți oamenii se mirară de așa grozăvie, și toți s-au dat în lături când trecu feciorul.

Se spune că fata împreună cu feciorul multe au făcut și mult se mai apropiau, iar părinților fetei nu le plăcea așa gând. Cum așa, fata lor să îndrăznească a se mărita cu un asemenea om, care tot ce face este să cânte la umbra unui nuc? Aceștia gând rău i-au pus băiatului, dar vrednic era el, și nimic nu-l putu arunca în somnul de veci. Lupii trimiși îi îmblânzea cu naiul lui și șerpilor le vorbea cu un glas dulce, de oricât de veninos ar fi fost aceștia, nu mai doreau să-l muște. Fata cu băiatul se vedeau în continuare, și parcă nimic nu i-ar mai fi despărțit.

Atunci, se zice că mama fetii a mers la o vrăjitoare urâtă de la marginea unei râpi, și aceasta-i zise cum să scape de flăcău. Ea știa prea bine că nimic nu îl omoară, căci e prietin bun cu natura, și niciun om nu răzbește într-al găsi, căci pădurea parcă se-nchidea în fața lor. Baba îi spuse femeii că numai dacă feciorul își ia viața cu propriile-i mâini, numai atunci femeia va scăpa de el.

Femeia, când auzi aceste vorbe, urzi un truc viclean pentru a-l face pe fecior să moară. Aceasta își minți fata cum că feciorul ei mult iubit și-a găsit pe alta, pe care o iubește mai mult, și nu mai dorește să o vadă; așa că ea mai bine ar face să umble cu un altul, unul cu ochii negrii și părul roșu, care avea mult rău să-i facă feciorului.

În acea zi păsările cântau doine și copacii stăteau în loc, dar feciorul nu știa de ce, căci era ziua în care vroia să o ceară de nevastă pe mult iubita lui fată. Toate necuvântătoarele pădurii i s-au pus în cale atunci, dar acesta nu le băga în seamă. Se spune că a căutat-o în toate colțurile orașului, dar nu a găsit-o. Într-un final, trist, se întoarse spre casă cu gândul că o va găsi în altă zi. Pe lângă lacul unde acesta se plimba împreună cu fata, acum o văzu pe aceasta ținându-se de mână cu un altul, cu cel cu părul roșu.

Cu inima sfâșiată, acesta se întoarse în pădure, la casa lui. „De ce nu v-am ascultat, păsări drage, când îmi cântați de jale? De ce oare m-am pus împotriva lupilor și a urșilor ce vroia să mă întoarcă din drum, și nici de iepuri nu am ascultat când aceștia alergau și mă trăgeau spre ei? Acum văd că defapt ea nu mă iubește, căci iubit am fost numai de voi, și așa voi rămâne. Un fiu al pădurii… Rămâi cu bine, frumoasă pădure, rămâneți cu bine frumoși crai ce mi-ați fost mereu aproape.”

Spunând aceste cuvinte, feciorul scoase cuțitul de la cingătoare și se afundă într-un somn veșnic. Se spune că toată pădurea a purtat doliu de atunci, și toate au început a îngheța. Păsările nu mai cântau și pui nu se mai jucau, căci toți plângeau moartea bietului fecior.

Când auzi de una ca asta, fata fugi direct în pădure și, cu lacrimi în ochi, începu a-și plânge dragostea. Și se zice că lacrimile ei au curs, și tot au curs, împletindu-se cu sângele feciorului. Și, pentru ultima oară, feciorul a prins glas, glasul pădurii, și au ieșit primii ghiocei și soarele a început a bate cu putere, dezghețând toată pădurea.

„Nu mai plânge cu atât amar de dor, scumpă fată, căci eu sunt aici, și mereu voi fi, alături de pădure. Tu să nu mă uiți, și în fiece an să vii aici, în această zi, căci mă vei putea vedea din nou. Să nu mă mai plângi, căci va veni și vremea aceea, dar nu acum. Și nu uita că noi, într-o bună zi, vom putea fi din nou împreună.”

Se zice că de atunci fata a rămas în pădure, la casa feciorului, în inima pădurii, unde niciun alt om nu poate ajunge. Și cum sângele feciorului împletit cu lacrimile fetei au alungat înghețul, așa și băieții și fetele își împart mărțișoare în fiecare an, ca înghețul să dispară și soarele să răzbească.

~Akira