Un vis… (Dragostea – Partea a III-a)

Am avut un vis… Vis care poate dorea să spună ceva, după o noapte atât de lungă, după atâtea întrebări fără răspuns.

Știu că aici este mai mult locul poeziilor, dar nu mă pot abține să nu public din când în când un articol legat de modul meu de a vedea lumea. Totodată, încerc să schimb modul meu de a scrie, să îl mai înveselesc oarecum, să îmi îmbogățesc poeziile, care, fiind sincer, sunt fade, lipsite de nuanță sau de metafore, de epitete și comparații. Observ că, în aceste momente, mai bine mă descurc cu frazele lungi decât cu propoziții cu înțeles ascuns.

Da, am avut un vis. La început nu l-am considerat cu nimic special, era doar un alt vis; dar întâmplarea face să citesc un anumit articol care mi-a trezit interesul legat de acest vis. Și mă gândesc acum, oare a fost o coincidență să ajung la PC în momentul acesta, când ar fi trebuit să fac cu totul altceva, sau este, cum îl numesc unii, destinul, cineva sau ceva care încearcă să mă facă să înțeleg anumite concepte? Desigur, nu intru în spiritualitate, eu nefiind tocmai cel mai spiriual om.

În vis se făcea că eram trist, supărat, mâhnit, cu inima frântă și obosită. Mergeam pe stradă, printre curți și copaci verzi-maronii, privind cum se înalță blocuri de o parte și de alta a mea, gri, neinteresante. Pe lângă mine nu era nimeni, eram singur pe stradă, chiar în plină zi. Eram singur cu gândurile mele. Și mergeam alene pe stradă, privind copacii sau cerul fumuriu. Deși era de o nuanță albăstrie, cerul tot fumuriu mi se părea, era, ca de obicei, un vechi prieten care mă asculta. Eu eram obosit, întrebându-mă ce rost are să mai încerc, dându-mi silința să o înțeleg pe ea, o fată ce prezenta atât de mult mister pentru mine. Era o fată cu care vorbisem, și care îmi vorbise înapoi, dar pe care știam că nu o interesează cu adevărat ce aveam de spus. Știam că ce făceam eu erau copilărisme, că nu era cu adevărat un sentiment de dragoste pentru ea, de altfel cum nu a fost vreodată pentru nimeni. Dar, totuși, îmi doream să știu că mă place, să știu că îi pot cere să ieșim în oraș fără frica unui refuz…

Eram trist și îndurerat, mai mult de propria-mi fire decât de dragostea ei. Și am mers pe drumul solitar, printre plopii singuratici, așa cum ar fi spus-o cineva cândva, considerându-mă nefericit pentru ceea ce pătimeam, visând la o dragoste perfectă într-o lume imperfectă. Și nu mă așteptam ca cineva să vină să îmi lumineze lumea, să îmi spună cât de multe lucruri frumoase sunt de făcut și de văzut. Eram trist…

Mergeam, oarecum dorind să mă opresc, eram trist și obosit. M-am oprit, și atunci am auzit-o… Era o voce specială care îmi dăduse fiori în toată firea, întrebându-mă oare cine putea să fie. M-am întors, să o privesc, însă ea nu era acolo. Am văzut-o, cum se îndepărta, așa că am fugit înspre ea, poate aș fi avut norocul de a cunoaște această ființă angelică. Am reușit să o prind din urmă și să o privesc.

Era o ființă angelică, era specială într-un mod pe care numai eu îl știam. În acel moment am simțit că inima îmi bate mai tare ca niciodată și am întrebat-o, mai mult cu un murmur, dacă ea chiar era cum mă așteptam eu. Mi-a răspuns că da, oarecum rușinată, oarecum supărată de această întrebare, și a pornit înainte cu pași repezi, dar mărunți. Am strigat-o. I-am spus că îmi pare rău, că nu am dorit să o rănesc. Ea mi-a zâmbit. Nu eu o rănisem, ci trecutul ei de care întrebarea i-a adus aminte. Știam că era specială, dar ea nu vroia să își amintească de asta, fiind forțată de părinți să facă ceva ce nu și-ar fi dorit.

Am privit-o, parcă dorind să intru în a mea inimă care zburda de fericire și să îi dau o bucată, să o fac din nou fericită, să vadă bucuriile pe care viața i le-ar putea oferi. Doream acum eu să fiu acela care oferea, la fel cum doream înainte să primesc de la ea. Îmi doream să o văd fericită, chiar dacă nu era lângă mine.

Am petrecut ceva timp împreună, am râs și ne-am distrat, parcă fiind într-o eternă joacă, într-o dorință ludică de fericire. Mă bucuram, știind că am fost atunci pe acea stradă solitară și m-am întâlnit cu ea. Eram precum făcuți unul pentru celălalt, să ne amintim unul altuia de tot ce este frumos, atunci când suntem supărați, de tot ce este special, atunci când sutnem mâhniți. Ne-am făcut unul pe altul să înțelegem că totul este frumos și că viața fără cusur nu ar fi viață.

Totul era ca scos dintr-o poveste, și orice poveste are și un final. Într-o zi am ajuns acasă, fiind plecat de câtva timp. Ea nu era niciunde, dar cei din familie mi-au arătat un bilet. L-am citit. Era un bilet de adio, dar era fericit. Îmi amintea să nu uit să râd, căci viața este întotdeauna frumoasă, și îmi spunea să nu fiu trist niciodată, orice s-ar întâmpla. Nu plecase pentru că așa își dorea, plecase din cauza dorinței părinților, aceeași dorință care o supăra atât de tare când am cunoscut-o. Acum era fericită, chiar dacă nu am mai fi avut să ne vedem, era fericită știind că ne-am întâlnit. Lângă bilețel era un cadou, cadou la care muncise foarte mult, iar eu o știam; știam ce înseamnătate avea acel cadou, la care ea muncise atât de mult. Am zâmbit, și o lacrimă mi-a scăpat din ochi, nu de supărare, dar de fericire.

Acesta este visul pe care l-am avut în noaptea ce tocmai a trecut. Acum îmi doresc să îl fi scris de mai mult timp, pentru că sunt destul de multe goluri din cauză că am uitat anumite părți din vis. O mențiune pe care vreau să o fac este că ea era o persoană complet diferită față de „ea” pe care am întâlnit-o pe strada solitară.

16.11.2014

————————————————————————————————————————

30.11.2014

De ce am împărțit articolul în două? Am început să scriu articolul pe 16 noiembrie, acum este 30 noiembrie. Au trecut exact paisprezece zile sau două săptămâni. Între timp am avut parte de niște evenimente mai puțin plăcute și am preferat să fiu în starea potrivită pentru a scrie un astfel de articol. Motivul pentru care am împărțit acest articol în două? Data. Eu de acum nu sunt același cu eu de acum două săptămâni. Nu pot fi. Niciodată nu ești același cu cel care ai fost acum o secundă, timpul trece, gândurile vin și pleacă, te schimbi.

Și trebuie să spun, între timp, chiar ieri sau acum două zile, am mai avut un vis. Un vis precum cel de acum două săptămâni, în sensul că am întâlnit-o din întâmplare. O ea, nu mai sunt sigur cum arăta, întotdeauna aceste amintiri sunt încețoșate, nu mă interesează aceste detalii. Am, și am tot avut, vise în care mă îndrăgostesc, însă arareori este cineva cunoscut. Cel mai des, pur și simplu se întâmplă, ne întâlnim din întâmplare. Mereu o cunosc, totuși. O cunosc, ca pe cineva pe care aș dori să cunosc. Ea face ceva ce îmi atrage atenția, pur și simplu prin modul ei de a fi, îmi pare interesantă.

Desigur, nu voi descrie și acel vis, din rațiuni de timp, sau pentru a nu da impresia greșită persoanei greșite. Nu urmăresc să uimesc, nu urmăresc să arăt ce bun prozator sunt sau ce vise am și cât de special sunt. Nimeni nu-i special. Acesta este un adevăr dur. Vrei să faci o schimbare? Fă-o! Nu ești născut special. Trăim într-o lume de oameni speciali… Asta nu îi face pe toți normali? Dar, să nu mă abat prea tare.

Legat de persoanele pe care le găsesc cu adevărat interesante (aici îmi voi exclude familia din motive mai mult sau mai puțin evidente), aș spune că fiecare este interesant într-un fel. Fiecare persoană are un trecut, un prezent și un viitor, ceea ce înseamnă că propria existență îl face interesant. Dar nu la acest fel de interesant mă refer. Observ că și eu port măști, nenumărate chiar, arătându-mi adevărata față atunci când sunt singur, prin monologurile mele. De multe ori mă găsesc monologând, mergând prin cameră și vorbind de parcă ar fi cineva acolo. Găsesc acest mod de a vorbi cel mai bun pentru mine. Cea mai importantă, cel puțin pentru mine, este autocunoașterea, și cel mai bine descopăr gânduri și idei noi atunci când sunt singur, atunci când îmi pot vorbi și mă pot sfătui. În rest, joc teatru. Am o mască pregătită pentru orice persoană, pentru orice situație.

Sincer să fiu, dacă m-aș vedea prin ochii altcuiva în liceu probabil că nu m-aș recunoaște. Am renunțat la fața posacă, la caracterul mâhnit care căuta liniștea, care, ori de câte ori putea, rămânea singur în clasă. Am renunțat să mai fiu eu, cel care căuta o persoană asemeni lui, cu care poate discuta. Acum, la liceu, mă ascund mai bine decât aș fi crezut vreodată că voi putea, așa zisa „integrare”… „Hell is other people!” spunea un scriitor de teatru într-una din piesele sale. Cu privirile lor, mereu judecând, mereu căutând defecte, căutând un cusur. Iadul este reprezentat de alți oameni, nu de simpla lor prezență totuși, ar fi prea dur să spui așa ceva, dar de privirile lor, de atitudinea lor de judecător. La asta suntem oare cei mai buni? Să judecăm?

Interesant… O persoană cu adevărat interesantă este greu de găsit. O persoană în care să știi că poți avea încredere, o persoană cu care poți comunica. O persoană pe care care ai căutat-o atât timp… Și pot număra pe degete persoanele interesante pe care le cunosc, nu sunt multe, și nici nu cred că vor fi foarte multe. Fiecare persoană are anumite ocupații, dar asta nu o face mai interesantă. Persoane interesante… Persoane interesate. Am încercat să ofer acest blog multora, tuturor celor din clasă, ca un subiect de discuție, să avem despre ce vorbi, să îi provoc la discuții interesante. Ei bine, după nici măcar o oră de când am pus link-ul online, l-am șters, văzând reacțiile pe care le primesc. Trebuie să recunosc, am avut așteptări mult prea mari de la liceu, am crezut că voi da de persoane cu adevărat interesante. Le-am și oferit ocazia de a-mi vorbi în particular, știind ce impediment pot fi pentru unii ochii celorlalți. Nimeni nu mi-a trimis niciun mesaj… Și până nu demult părea că toți au uitat de blogul meu, a fost doar un motiv de râs, după care s-au plictisit… Până nu demult, nimeni nu m-a întrebat de blogul meu (sau, mai bine spus, acum îmi dau seama că pun stăpânire, impropriu spus, peste blogul lui Tulli. Am scris și în engleză, a rămas că voi mai scrie, dar aici nu este blogul meu, este blogul lui Tulli, și nu pot pune stăpânire peste el. Totuși, voi continua, din obișnuință, să spun „al meu”. Știu că ar trebui să spun „al nostru” măcar, dar mi s-a „acomodat” mâna să scriu „meu”). Acel link, atunci când am pus link-ul blogului online, era ca o invitație, o invitație de a-și da jos măștile și de a își arăta adevărata față, de a deschide discuții cu adevărat interesante. Nimeni nici nu și-a amintit de blogul meu… O singură persoană m-a întrebat de el, o persoană de la care nu mă așteptam la așa ceva. O persoană cu care am discutat și care este interesantă. Însă numai una printre atâtea… Am fost, ce-i drept, dezamăgit.

Dar ce legătura are asta cu titlul, și cu tema pe care o discut? Ei bine, fiind un licean, vă puteți imagina că iubirea este parte importantă a vieții cotidiene, că majoritatea băieților sunt amorezați de fete. Nu pot spune dacă este la fel și invers, dar probabil că așa este. Ei bine, îi întreb de ce plac acele fete, iar tot ce îmi pot răspunde, printre bâlbâieli, este că „sunt drăguțe”. Nu le cunosc, dar totuși spun că le plac… Naivi? Poate. Imaturi? Cu atât mai mult. O relație nu este pentru cunoaștere, într-o relație cuplul nu ar trebui să se cunoască, atunci ar trebui să își întărească legătura, nu să descopere ce le place și ce nu. O relație nu poate fi bazată pe atracție sexuală, aceasta nu este o relație adevărată/ autentică/ veritabilă. Și probabil dacă mi-ar spune vreo fată acum că mă place, sau dacă aș afla de la un coleg sau o colegă, aș izbucni în râsete. Nu, nu râsete de fericire, ci de amuzament. Nici măcar nu mă cunoaște, dar îmi spune că mă place… Pe ce motiv? Că arăt bine? Sincer să fiu, nu mă găsesc ca un prinț fermecător, sunt doar un alt om. Frumusețea fizică dispare, de aceea nu pun accent pe ea. Un mic sfat, trei mari greșeli le poate face o persoană (o fată, în cazul meu), cel puțin din punctul meu de vedere, legat de modul de a-și arăta sentimentele:

1) Să îmi spună online, pe orice fel de mediu de comunicare online, precum Facebook sau WhatsApp, că mă place. Un astfel de mediu ascunde sentimentele, ascunde ochii, ascunde gândurile celeilalte persoane. Este precum un zid de apărare, însă este în detrimentul tău. Dacă nu pot vedea ochii, nu pot auzi tremuratul vocii, atunci totul este în van. Dacă nu există emoție, sentimente, ce te deosebește de o mașinărie?

2) Să îmi spună că mă place față în față, însă într-un mediu foarte agitat, populat. Am menționat că îmi place singurătatea? În singurătate te cunoști, iar eu nu mă simt niciodată cu adevărat singur, pentru că m-am împrietenit cu propria persoană și încerc să întăresc această relație de prietenie zi de zi. În jurul altora purtăm măști, nu suntem și nu putem fi noi înșine. Dacă îmi va spune ceva atât de important, consider de bună cuviință să o facă într-un loc solitar, unde putem fi doar noi doi și gândurile noastre. Gălăgia din jur și zgomotul general nu numai că sunt enervante, dar ne fac să purtăm măști, să ne comportăm precum alte persoane. Cel mai bine mă simt și mă voi simți singur (a nu se citi „fără relație”, dar „numai noi doi”)

3) Să îmi spună că mă place, când de fapt nici nu mă cunoaște. Cum poți susține că placi pe cineva pe care nici măcar nu cunoști? Ce placi la acea persoană de fapt? Ai găsit un om despre care nu știi nimic, ți s-a părut că arată bine și ți-ai proiectat dorințele asupra lui, umplându-i personalitatea cu ceea ce îți dorești tu. Cât de multe știi de fapt despre mine? De ce mă placi? Aș ruga pe oricine îi spune unei persoane că o place, să-și adreseze aceste întrebări (desigur, la persoana I: „Cât de multe știu de fapt despre el? De ce îl plac?”). Chiar aș fi curios să aflu cine din clasă ar avea curajul să spună că mă cunoaște.

Aș putea include acolo și să îmi spună că mă place, prin intermediul altcuiva prin simplul motiv că nu aș avea încredere în spusele altcuiva. În fond, suntem adolescenți, ni s-ar părea amuzant să ne jucăm cu sentimentele altcuiva.

O relație este bazată pe fericire, iubirea înseamnă să îți dorești să îl vezi pe celălalt fericit, indiferent de circumstanțe. Dacă persoana iubită este fericită cu altcineva, iar tu ești fericit știind că ea e fericită, aceasta este dragostea. Gelozia înseamnă posesivitate, gelozia vine din dorința de a avea, de a deține. Însă ce rost are să crezi că deții o persoană? Nu poți deține o persoană. Trasnformi persoana într-un obiect, deții un obiect. Și numai un nebun ar iubi un obiect fără viață așa cum iubește o persoană. Pasărea cântă cel mai frumos atunci când este liberă, atunci când se poate dezvolta și nu este constrânsă de nimic. Dacă iubești pe cineva, îl vei lăsa să fie liber. Vei dori doar să îl vezi fericit.

Închei aici, pentru că deja am adunat cam 2700 de cuvinte, și nu știu câtă lume va citi tot ce am scris. Mai am multe de spus, știu sigur că mă voi întoarce să mai discut acest subiect.

Advertisements

Eu

Eu sunt cel
ce pictează lumea
în alb și negru
și comercializează
sentimente
înflăcărate.

Eu sunt cel
ce creionează
zâmbete false,
exprim minciuni
și ofer o mască
pentru a ascunde
chipul inimii
tale.

Eu sunt cel
ce îți agresează
mintea,
amintindu-ți
de dulcele
sau amarul
trecutului
oferindu-i rațiunii
o buclă infinită
de secvențe.

Eu sunt cel ce
a ucis arta,
abstractizându-ți
mintea și ideile
într-un șirag
de versuri și forme.

Eu sunt monoton.
Eu călătoresc în timp.
Eu sunt…
destin.

image
Mulțumesc Teodor Lupoiu pentru desen.

Proprietar, pierdut flacără

Caut o flacără
ce-mi luminează
conștiința,
am pierdut-o pe undeva
aveam privirea îndreptată
spre văzduh,
iar flacăra mea era jos
căci trăiam simțământul
unui înger
și nu mai aveam culori
de a îmbrăca sufletul afumat
al urbanului înecat
în fum de mașină,
iar chipurile noastre
erau searbăde
și făra substanță.

Mă găsiți
undeva într-un colț
învelit de o îmbrățișare caldă
luată cu împrumut.