Paisprezece, toamna

Octombrie cenușiu,
ai privirea pierdută-n
sufletu-ți înnegurat
ce stă pe o
formațiune de lemne
îmbătrânite de ploaia
timpului ce ne ruginește
propriile noastre persoane,
ești singur.

Afară-i pustiu,
iar o piesă de puzzle
din inima ta
îți lipsește,
cauți acea bucată
printre sute de fețe
adunate pe trei culoare
și alegi o fată
a cărei culoare
și-a pierdut din strălucire,
o ai de ceva vreme în minte,
o dorești.

Îți vorbește de ceva timp,
prin scrisori sau telegrame,
zâmbetul ei alunecă fin
în propriu-ți amor,
sub cerul acoperit de fum,
vocea îți tremură,
murmuri ceva șoapte de iubire,
limba se-ncurcă în metaforele rațiunii
inima-ți pulsează,
ai tăcut preț de trei secunde,
iar buzele tale
ți-au pecetluit un nod gordian
între sufletul tău
și inima fetei,
ești al ei.

Advertisements

Pendul

Ceva scris pe moment, sper să vă placă, și poate să învățați ceva între timp. One-shot, dar o consider una din cele mai bune poezii ale mele.

 

           Pendul

Tic, tac, tic, tac…
Timpul trece, ce să-i fac?
Așa-i viața, rea, haină,
Poate doar un pic meschină.

Tic, tac, tic, tac…
Timpul trece, ce să-i fac?
Cum în viață nu te-oprești
Nu ai timp să te gândești:
„Oare-i bine la fel să fiu?
Un avar, un mort viu?”

Tic, tac, tic, tac…
Timpul trece, ce să-i fac?
Ai fost copil, acum adult,
Mai târziu, sub pământ mult…
Ai fost, dar nu mai ești, maestre
Și ce-ai lăsat tu zestre?
Doar hârtii, fericire de nebun,
Nimic ce-i sacru, ce-i străbun.

Tic, tac, tic, tac…
Timpul trece, ce să-i fac?
Să privesc gândind în zare,
Soarta jelindu-mi oare?

Tic, tac, tic, tac…
Timpul trece, ce să-i fac?
Așa ai fost, dar nu mai ești,
Căutându-ți fericirea prin povești.
Să ai, ai vrut maestre,
Pământ, avere, zestre.
Na, că ai, cât să-ți ajungă,
Pământ de-o viață lungă.
Sub el acum tu ești,
Fericit, întins, zâmbești.

Tic, tac, tic, tac…
Timpul trece, ce să-i fac?

Stelele cad

Ceva ce am făcut pe moment, mai mult pentru mine. O mică piesă inspirațională care sper să vă placă.

————————————————————————————————————————-

                Stelele cad

E trist să privești cum stelele cad, cum fiecare vis al tău se năruie și se transformă în pulbere ce adie în vânt… E trist cum în fiecare an, așteptările tale scad și dorințele îți dispar una câte una. Dorești să pleci, să evadezi din acea cușcă unde ești ținut captiv, dar știi că nu ai cum să scapi.

E trist… Un simplu strigăt de ajutor, căutarea unui suflet cald ce vrea să te ajute… Și strigi, întrebându-te ce cauți tu printre ei. E trist, cum stele cad zilnic, dar nu se vor mai ridica niciodată.

Gândindu-te la ceea ce ar fi putut să fie, știi că nu e decât imaginație, niște fantasme trecătoare menite să agite spiritul, făcându-l să creadă în basme și minuni. E trist cum viața îți arată cât de haină poate fi, iar tu, un biet copil, ajungi să nu mai crezi în magia acesteia. E trist știind unde ajungi, cum îți plângi fiecare zi, dar parcă nimeni nu vrea să te asculte. E trist, știind că nu ești singurul ce trece prin asta, știind că atâția îți sunt asemeni, niște biete ființă transformat de ură și mânie.

E trist, știind că vei ajunge să dai din cap și să zâmbești, ca un robot, un mecanism programat de alții, de avari și egoiști, să le cauți avere printre gunoaie. E trist cum în fiecare zi nimeni nu mai are timp pentru nimic, fiind mult prea ocupați căutând aur printre pietre. E trist, știind că și tu vei fi unul din ei.

Știind că și ei au fost ca tine, niște bieți copii ce n-au gustat din ce e viața cu adevărat, e trist gândindu-te că au ajuns niște mașini fără minte, făcute în masa, pentru a satisface nevoile altora. E trist știind că stelele nu mai strălucesc și că cerul este negru.

E trist, sperând că un corb sau un vultur te va vedea și îți va curma suferința, sperând ca tu să fi focul, iar el să fie apa. E trist, sperând să găsești o persoană asemenea ție și căutând strălucirea printre prafuri. E trist, știind că nu o vei găsi, știind că ea a dispărut de mult, căutându-te pe tine.

E trist, cum din praful ce a fost cândva o stea, altcineva acum îl modelează după buna voie, ca pe lutul scos din pământ. E trist, cum în fiecare zi tu speri să nu fi găsit, speri să mai poți trăi măcar o clipă acele momente frumoase, nerealizând că ai devenit de mult unul de-al lor. E trist, știind că din tine nu mai rămâne decât praf de stele.

Dar nu uita că din același praf stelele renasc.

Mi-e dor…

          Mi-e dor…

Mi-e dor să-mi fie dor de tine…
Mi-e dor de ce n-avea să fie
Și de-ale minții-mi himere…
Mi-e dor de-un înger ascuns ochiului;
Înger pe care nu pot spune că l-am văzut.
De gânduri înfrumusețate de-al iubirii parfum,
De lacrimi nevărsate.
Mi-e dor, dragă, sincer îți spun…
Mi-e dor să-mi fie dor de tine.

Ploaia, partea a III-a

Sub raze de ploaie,
suntem martorii
valsului picăturilor de apă.

Suntem captivi
sub efemeritatea timpului
curgător într-o imensă clepsidră
precum într-o temniță
conduși de nostalgia
cerului cenușiu
unde Zenitul a venit,
a văzut și ne-a lăsat
fiorului de septembrie.

Sunt atâtea nuanțe de gri
pe pâmânt și pe chipuri umbrite
de o umbrelă ce pășesc triste
pe-un pârâu urban
îmbrăcate-n pardesiu
trecând pe lângă clădiri
acoperite de ceața văzduhului,
iar tot ce a strălucit odinioară
a plecat.