Un impuls de a scrie…

Poată că asta mi se întâmplă mai des decât aș vrea… Nu știu dacă e din lipsă de ocupație, din cauză că privesc un ecran și o bară de încărcare, știind că acum e gol peste tot. Nu știu dacă m-a lovit cheful să scriu după ce am citit un articol legat de așa zisele prietenii legate într-o tabără de la mare, și cum un anume băiat crede că o prietenie se leagă într-o săptămână. Poate că am dreptate, și astfel de persoane au dispărut, sau dispar încet, căci prieteni nu pot spune că am mai mulți decât degete la o mână. Nu știu dacă sunt doar un alt trist care caută înțelegere într-o peșteră fără pic de lumină sau dacă sunt unul din așa zișii înțelepți care au trecut peste stadiul în care doresc afecțiune. Nu știu nici cât de înțelept ești dacă nu cauți afecțiune, nu știu care este natura omului sau din ce motiv suntem aici…

Nu înțeleg minciunile unora sau sarcasmul nesimțit de care dau dovadă doar pentru a se amuza, nu înțeleg ce-i cu senzație de superioritate dacă ești mai mare ca vârstă. Dacă eu am 15 ani și un bărbat are 25 de ani sau este pur și simplu mai mare ca mine, asta nu înseamnă că este demn de respect. Nu voi respecta pe cineva doar pentru că a trăit mai mult ca mine. Voi respecta pe cineva, chiar dacă are 3 ani, pentru înțelepciunea și înțelegerea sa, pentru lucrurile pe care le-a făcut în viață. Nu voi crede ceva doar pentru că aşa mi se spune că trebuie, nu voi face ceva doar pentru că e ceea ce fac toţi oamenii.

Drept vorbind, nu ştiu nici de ce am început acest articol, poate că e doar un alt strigăt de atenţie sau poate că doresc să vă învăţ nişte lecţii valoroase. Nu ştiu unde va ajunge acest articol şi nu ştiu dacă va fi publicat. Nu ştiu dacă am urât generala din cauza colectivului sau dacă pur și simplu nu sunt de acord cu program actual școlar. Nu știu dacă mă voi înțelege bine cu noii mei colegi sau dacă mă voi retrage din nou într-un colț de clasă, stând singur și numărând secundele. Nu știu nici de ce am început să vorbesc de școală sau de ce continui să scriu. Mă simt de parcă aș scrie într-un jurnal, nimeni și nimic nu mai contează.

Dar acum, lăsând de o parte cinismul meu și faptul că uneori sunt posac, care este poate și cazul de acum, mă întreb cum și de ce am început acest articol. Probabil am dorit să vorbesc despre prietenie și ce este acela un prieten adevărat în opinia mea, dar încet, încet, realizez cât de puține știu de fapt. Sunt doar un copil de 15 ani care crede că are habar ce este aceea dragostea sau ce este aceea prietenia. Mă întreb dacă m-am înfruptat vreodată din dragostea adevărată sau dacă am avut vreodată un prieten adevărat. Dacă vrei să aflii ce este cu adevărat dragostea, du-te și întreabă-i pe cei doi bătrâni de pe o bancă din parc, care încă mai pot râde și încă mai pot fi fericiți unul lângă celălalt. Probabil îți vor spune că fiecare zi e ca prima lor zi împreună.

Nu știu unde am ajuns sau de ce am scris aceste cuvinte, dar sper că ceva se poate înțelege din ele.

 

~Akira

Suflet rece

Înflăcărat de făclia sentimentelor
ești răpus de crivățul realului,
iar când deschizi ochii,
simți un gol în suflet
și-o inimă pulsând,
năpădită de lovituri
necruțătoare a destinului,
iar iubirea ți-e stinsă
și nu mai ai acel patos,
umbrele te-au acaparat
și ți-au dat dispărut zâmbetul
ce odată se povestea
că el vindecă și aduce
altora un motiv să strălucească…

Ai uitat să mai crezi
în visele celorlalți
când le vezi ipocrizia
dintr-a lor privire blajină,
iar peste tot vezi suflete
pervertite de alte persoane,
e ca un flagel, o epidemie,
te revolți,
te lupți cu morile de vânt
și devii deodată un proscris
în căutare de fericire
unde încă de mic
trebuie să găsești
propria-ți potrivire…

Sătul să fii învins,
pui armele jos
și tot ce lași în urmă
e o privire de gheață
și oboseală morală.