Declarație, de L.G.

Totul a început cu o simplă poveste,
Poveste ce multe amintiri îmi starnește
Atingerea-i fină mereu mă plăsmuiește
Chiar dacă adeseori e brutală, știu ca de rele mă ferește…
Avea o privire caldă
Cu ajutorul căreia omătul se metamorfoza in baltă,
Frigurosul si guralivul decembriu, pe atât de rece,
Pe lângă frumusețea ei pãrea chiar să se înece,
Simțeam un legământ între mine și ea,
Simțindu-i părul lin și bălai,
Confundam firele-i de aur cu coama luminoasă a mai multor cai,
Utopia proprie atinsă de lume, nu se compară cu a ei minune,
Prețuiesc tot ce-mi spune,
Chiar de nu-s mereu lucruri bune,
Însă… și un simplu “Bună.” e ca o melodie pentru mine,
Din moment ce provine de la tine,
Esența parfumului tău veșnic mă mântuiește,
Precum o mamă ce fiu-i drag îl ocrotește
Lumina ochilor tăi e străvezie,
Dragostea nu mi-o dezvăluie stele o mie,
Tu ce crezi? Draga mea făptură
Ce nimenea nu te poate trata cu ură?
Îngerul inimii mele ești tu
Făclia ce-mi luminează sufletu’;
mi-ești călăuză, înger și ispită,
Și capătul iubirii-mi pare infinită…

O stare de spirit

Poetul își atinge absolutul
scriind stihuri despre visuri
și sentimente absurde
în această viață
complicată de semenii lui.

Răsfoiesc pagini din trecut,
iar capitole întregi îmi dau fiori
și-mi stârnesc emoții precum
prima dată când întalneam
o nimfă a sufletului meu…

Am scris versuri despre
îngeri ce nu știau că exist,
eram doar o fantomă
ce puteam să îmbrac cuvântul gol
într-o șoaptă de amor…
iar când destinul mi-a dat alți îngeri
unii poate-n chip demonic,
i-am îndepărtat de pe cer
și-am rămas singur
în această beznă lugubră
de lună de cuptor
cu o torță înflăcărată
de propriu-mi amor nemuritor
în care soarta n-a reușit
să mi-o zdruncine…

Dar am avut și am
păcate de muritor,
doar poezia îmi poate mântui
sufletul și vindeca rănile,
dar nu pot șterge cicatricile
fiindu-mi memento
pentru ceea ce simt.

Unde-i sentimentul despre care-l
însuflețesc cu atâta patos?
Întru mine a plecat,
dar sper să se-ntoarcă,
iar ceea ce rămâne în urma mea
să nu fi fost ecouri
strigate de propriu-mi suflet.

Făgăduință

O promisiune rămâne o promisiune, iar eu voi încerca să o respect.

Făgăduință

Să cauți om printre demoni… Caută apa ce focul nu stinge.

Am biruit focurile iadului și triumfător mă-ntorc acasă,
Căci eu n-am fost eu o bună parte din viață.

Acum plouă… Cerul este acoperit de gri,
Iar căldura verii mi-este rece.
Nu mai ard, picurii cad ușor pe mine
Vindecându-mi rănile.
Dar oricât de mult aș vrea,
Cicatrici tot vor rămâne…

Am văzut cum oameni, precum noi toți,
Sunt corupți încet, devenind de-ai lor;
Iar eu blestemat am fost
Să-mi gust amarul singur.
Acum vreau să plec, făr’ însă de-a uita
Cum am ajuns astfel.

Dar cât am fost acolo, printre râsete haine
Și ochi de sticlă cu privirea neagră, goală,
Crezut-am c-am găsit
Om printre demoni.

I-am făgăduit atunci
Că dacă voi scăpa vreodată;
Îi voi vorbi despre timpul meu
În iad…

Acum, iată-mă, din nou pe pământ;
Mai fericit ca niciodată,
Reunit cu mine, cel pierdut în vremi.

Am făgăduit și așa va fi,
Fie pentru-n om sau pentru-n demon.

Distanță

Contemplu întru cer întunecat
cum norii dansează un vals lugubru
e sumbru când mă gândesc
că dorul ne-a copleșit
și inima ne doare,
iar o simplă îmbrățișare
nu are importanță
când inima ne este incompletă.

Suntem
piese de puzzle,
ne completăm perfect,
iar cerul ochilor tăi
vor să întrepătrundă
întunecimea ochilor mei
devenind un ciclu de zi și noapte
îmbrăcate-n stele și șoapte.

Depărtați de-o himeră,
sufletul ne este rece
când afară-i căldură
iar o fierbinte sărutare
aprinde focul inimii noastre
și ne lăsăm purtați
de propriul nostru amor,
eu, un demon,
tu, un înger cu ochi albaștri,
je t’adore.

Gol

Mi-am făcut un obicei să pun titluri de un cuvânt… Aceasta este cea mai recentă poezie a mea; sper să vă placă și să înțelegeți ceva din ea.

         Gol

Mi te petreci în fața ochilor
Precum un vis feeric…

Pe lângă mine vocile-s
Trecute, moarte.

Trec nesăbuiții, în graba lor cea mare;
Nimeni nu se mai oprește
Să privească-n depărtare…

Scrisoare

Ca un scurt răspuns pentru „Himeră”.

           Scrisoare

Stau în pat, singur în casă…
Privesc pe geam dansul liniștitor
Al ploii…
În curând voi pleca…
Și sincer, parcă n-aș mai vrea.
Aș vrea să se termine totul,
Să nu mai am de-a face cu nimic din toate astea…
Dar apoi îmi amintesc că și tu vei fi acolo…

Te caut cu-atât amar;
Iar atunci când te găsesc…
Nu am cum să îți vorbesc.
Tu pleci, parcă mă ignori…
Și sincer, dragă, dacă stau să mă gândesc…
Oare… chiar te iubesc?

Limpede

Am văzut că poezia era deja scrisă, nu știu de ce nu am publicat-o… Oricum ar fi, este destul de veche… Are cam o lună.

                        Limpede

Mă macină frica, știind că noi doi vom sta singuri, împreună…
Știind că din nou te voi privi în ochi, aceeași dragoste nebună…
Mă macină tristețea, căci mereu m-ai păcălit,
Cu amoru-ți m-ai otrăvit.
Mă macină neliniștea, știind că tot ce sunt dispare
Atunci când dragostea apare.
Și știu că nu-i decât o iluzie trecătoare,
Dar fiecare clipă petrecută împreună
Mă aduce mai mult înspre pierzanie…
Mă comport copilaresc,
Simt că nu mai gândesc…
Trebuie să mă trezesc!