Și totuși…

Am avut ideea aceste poezii de ceva timp și, într-un final, am reușit să o scriu. Sper să vă placă.

 

               Și totuși…

Se vrea a mă considera un nebun apatic;
Un zburător fără cale de-ntoarsă
Ce-și visează dulcea-i singurătate.

Unul ce merge printre oameni și visează
La vreamea-n care va zbura din nou;
La dulcea-i libertate.

Se vrea a mă considera un Faust însetat
De propria-i ființă și dorința de-a cunoaște,
Ce caută fericirea.

Unul ce și-ar da sufletul diavolului
Și-ar cânta alături de erinii infernali
Pentr-o lacrimă de fericire.

Se vrea a mă vedea ca pe-un oarecare altul
Într-o lume plină doar de „eu”, un ego nesătul.
Un melancolic trist din rândul poeților necunoscuți.

Unul ce numele demult și l-a pierdut
Și nimeni nu vrea să i-l găsească.
Un visător ce nu se poate trezi din a lui visare.

Și poate că sunt.

 

~Akira

Advertisements

Prin beznă

Unde dragostea dispare
iar speranțele se năruiesc
zâmbetul dispare
și devine un interzis ideal…

Bine-ai venit în viață
unde te lupți cu partea-ți întunecată
unde cei slabi sărută podeaua
răpuși de realitate și de vicii…

Bine-ai venit jos,
unde iluziile iți crează false delicii,
unde suflete calde devin de gheață,
unde îngerii au murit…

Unde dragostea e otravă,
unde fericirea este doar aparentă,
iar florile se ofilesc, nimic n-are culoare
și doare
să văd cum o generație degenerată
a încetat să mai zâmbească.

Cred că destinul a greșit,
nu sunt în anul potrivit,
sunt doar un tânăr,
privind împrejur
văd lacrimi și ură.

Nu mai e nimic de salvat,
totul s-a pervertit,
m-am săturat să mai privesc,
am plecat.

Gânduri amare…

Mai multe schițe din categoria „gânduri”. Sper că o să interpretați textul așa cum trebuie.

O întrezaresc printre suspine și minciuni, mergând agale pe străduța lăturalnică… O privesc în ochi, văzând aceeași privire goală, aceiași ochi nepăsători. Parcă nici nu mă observă, ea trece prin mine și continuă să meargă. Și aș plânge, aș plânge mai tare ca niciodată și aș întreba de ce soarta mi-e crudă… Dar la ce bun? De ce să plâng după dragostea ce niciodată n-am avut-o? Aș plânge… Aș plânge că am pierdut-o… Căci în timp ce eu o priveam, ea se făcea nevăzută. Dar cel mai tare mă doare, că în timp ce eu plâng după iluzii, nu o pot vedea pe ea plângând.

 

~Akira

“Atât de simplu…” de Andreea Eftimie

Această poezie este scrisă de Andreea Eftimie sau “Efti”, așa cum îi spun eu. Îi recunosc talentul de mică poetă și sper să vă placă și vouă. Lectură plăcută!

Era așa aproape ca destinele noastre
Să se unească, încât puteai citi
Pe zâmbetele noastre
Iubirea.
Era așa de perfect când ne țineam de mâini,
Si ne sărutam sub cerul
Unde luna plină era felinarul pământului,
Încât
Numai prezența ta îmi dădea viață
Ca după venirea primăverii când
Iarba își scoatea la suprafață
Vârfurile.
Doar ale tale sărutări îmi atingeau
Gura inimii, sâmburele ei,
Mă sarutai cu nesaț, cu lăcomie,
Infinit.
Imi strângeai coapsele in pumnii tăi
Mă țineai nemișcată, asemenea
Unui copac care moare in locul de unde
A răsărit.
Imi șopteai la ureche printre sărutari
Că-ți place ce ai sădit în mine,
Si anume dragostea absolută adânc
Înfiptă.
Luna era martora dragostei noastre
Doar ea ne privea cum ne împărțim
Iubirea nebunește, căci eram doar
Noi.
M-acopereai cu sărutări
Ca pentru o dulce regăsire,
Ca pentru o lungă
Despărțire.
Această iubire consumată-n paradis,
In etern cu persoana iubită.
Dar totuși nu am știut că defapt tu
Îți luai adio.

Gânduri…

Ea (despre care este vorba): -De ce ești trist?
El: O fată… Nu o cunoști…
Ea: -Dar ce s-a întâmplat?
El: -M-am trezit din visare și am realizat că nu există…

Ei bine, conversația de mai sus nu este scrisă pentru efect artistic. Ea chiar s-a întâmplat, în mintea mea. Poezia de mai jos, de asemenea, este parte din gândurile mele actuale. Aveam un monolog și mi-am dat seama că ar trebui să scriu undeva această parte și să elaborez. Nu voi mai elabora și o voi lăsa pe post de poezie. Sper să vă placă.

 

Sunt la răscrucea dintre două lumi.
Pe de o parte aș vrea să vorbesc din nou cu ea,
Sperând că s-a schimbat,
Pe de altă parte ceva îmi spune
Că așa ceva nu e cu putință
Și că ochii mei refuză să vadă evidentul, cum au făcut și înainte…
Și știu că cel mai bun sfătuitor al meu tot eu sunt.
Nu am uitat și nu cred că voi putea uita prea devreme ce s-a întâmplat.

words-do-not-watch-the-petals-fall-from-rose-with-sadness-know-that-420964

Pe ea am cunoscut-o cel mai bine…

Ea îmi știe fiecare gând.

Pe ea am iubit-o de atâtea ori…

O fantasmă… Trecătoare;

Și o dragoste efemeră.

 

~Akira

Focul

Hmm, inspirația m-a mistuit în aceste ore târzii, o poezie scrisă de o bună prietenă mi-a “pricinuit” inspirația. Eu unul sper să primesc și o “replică” a poeziei. Lectură plăcută!

Textul inspirației:

Mi-am luat rochia
din pene
de înger.
Mi-am lasat părul
Sa-mi cadă
Pe față.
M-am dat cu sânge
Pe buze
Sa ma săruți.
Mi-am pus mărgele
Șiruri,șiruri
Să le-atingi.
Mi-am luat tot:
-îmi lipsește-
Sufletul…
Mi-am luat inima
Să o păstrezi
In siguranță.
Mi te-am luat
Să fii al meu.

Iar textul meu:

Focul

Mi te-mbraci în formă angelică,
îți pictezi buzele-n sânge,
amândoi știm că ești o vampă
însetată după iubire și pasiune,
fatală în inima mea,
îmi consumi sufletul
și mă-mbați cu ale tale sărutări.

Ne simțim eterni
în acest joc al dragostei,
unde focul ne mistuie inima,
semne ale iubirii sunt
pe-ale noastre corpuri,
iar fără să vrem
facem schimb de inimi
sau le unim într-una perfectă.

„Ploaia”

One-shot, dar sper că a ieșit bine. Cu mulțumiri domnului Tulli pentru inspirație.

                „Ploaia”

Cerul râde, mai fericit ca niciodată…
După atâta lumină orbitoare puțină umbră.
Toată lumea s-a oprit,
Liniștea-i deplină.
Nu se mai aud decât zgomotele ploii,
Picurii de apă ce șterg orice urmă
De ură, mânie, ignoranță.

Stau în pat,
Privesc pe geam
Dansul ploii fericite.
Într-un final, simt că pot să gândesc…
Îți mulțumesc!

 

~Akira