Home » D-ale lui Akira » Dragostea… (Partea a II-a)

Dragostea… (Partea a II-a)

Dragostea adolescentină… Așteptarea ne omoară, ce-i drept. Căutam cu disperare o himeră… Sau, poate că nu. Problema noastră este că noi vrem. Noi vrem, și uităm să mai așteptăm. Făcând o analiză a sentimentelor mele, îmi dau seama că vreau, dar nu aștept. Ne gândim că poate nu vom mai găsi o alta mai bună, parcă am fi la sfârșitul vieții. Mă amuză cum, noi toți (inclusiv eu) spunem că ne-am maturizat. Suntem maturi, gata, știm ce să facem, știm cum să trăim. Nu este deloc așa. Și aș putea analiza psihicul adolescențiilor, cum gândesc și de ce o fac în acel mod, căci și eu sunt un adolescent. Și chiar asta voi face, pe bucăți mici. Să începem cu dragostea adolescentină, căci acesta este un subiect primordial în gândirea noastră…

Drept vorbind, eu am trecut de faza în care acționam fără să gândesc, mai mult sau mai puțin. (sau poate că nu… sunt încă un adolescent, iar subiectivitatea mea se poate observa și în această postare.). O dată mi-a fost îndeajuns pentru a spune că a fost prea mult. Am învățat să fiu mai rațional, să mă întreb „de ce o plac” și „ce am văzut în ea”. Îmi pun aceste întrebări de mult timp (dacă nu vă deranjează să citiți http://wp.me/s3NEzY-why  http://wp.me/p3NEzY-kM), dar răspunsul… Ei bine… îl am în fața mea.

Nu sunt matur și mai am multe lecții de învățat, dar ceva știu sigur: sunt destul de matur pentru a nu acționa fără să gândesc (cred… din nou, sunt încă adolescent, deci sunt subiectiv în această privință… nu pot privi asta obiectiv, pentru că subiectivitatea, pe undeva, tot intervine). Am învățat că dragostea adolescentină este de multe ori o iluzie… Acționăm necugetat, iar rezultatele sunt dezastruoase. Cum spunea cineva: „începi cu capul în nori și termini cu capul de pereți”. Încerc să privesc altfel lucrurile, și abia acum încep să mă cunosc cu adevărat. Încep să îmi cunosc sufletul și încep să înțeleg de ce mă comport într-un fel la un moment dat, și altfel altcândva. Cum spuneam și pe primul meu blog, nu mă îndrăgostesc de o fată. Niciodată nu m-am îndrăgostit de o fată. Încep să mă gândesc că o plac, este frumoase și toate cele (cu exact această exprimare, iar eu nu puteam defini „toate cele”) și astfel, mintea mea începe să lucreze. Îmi place să scriu și să creez, sunt înclinat către arta poveștilor (și îmi place să scriu poezii), astfel că, în imaginația mea, creez cele mai frumoase povești de dragoste între mine și acea persoană. Mă gândesc cum ar fi să fim împreună, doar noi doi, într-un parc, pe o alee solitară, uitându-ne unul în ochii celuilalt și privind în infinit… Doar că… acestea erau doar povești. Nu mă îndrăgosteam de acea persoană, mă îndrăgosteam de poveste, de imaginea ei, așa cum mi-o imaginam eu. Iar eu mi-o imaginam mereu ca pe un perfect. Ca pe ceea ce caut, ceea ce m-ar completa. Mă îndrăgosteam de o reflecție a mea. Aveam în fața mea viziunea calităților mele, dar fără vreun defect de-al meu. Din păcate, mi-a luat mult până să disting diferența dintre această realitate și cea pe care o cream în mintea mea. Și acum mai mi se întâmplă să privesc în gol, gândindu-mă la cum ar fi dacă. Mereu simt acele sentimente apărând în mine, iar atunci îmi amintesc că nu este decât o iluzie.

Ne grăbim… Noi, ca adolescenți, ne grăbim nespus atunci când vine vorba de dragoste. Nu vrem să așteptăm până devenim mai înțelepți, noi vrem totul și vrem acum. În aceste cazuri în care eu îmi creez aceste imagini de care mă îndrăgostesc, acum, îmi dau seama că sunt doar niște iluzii. Eu sunt îndrăgostit de anumite calități și anumite defecte, dar acestea nu au formă. Eu caut, dar în loc să caut calitățile, caut, fără să îmi dau seama, o formă în care să pun acele calități. Caut să le dau o imagine, și astfel ajung să mă îndrăgostesc de ceva ireal. Nu pun accent pe frumusețea fizică, știind că aceasta oricum va dispărea. Pun accentul pe frumusețea spirituală, pe intelect și pe personalitate, filozofie și ideologie. Din păcate, nu găsesc acea persoană care să întruchipeze aceste calități și defecte, astfel că, de multe ori, datorită inabilității sale de a crea o formă concretă (ați încercat vreodată să vă imaginați o nouă culoare?) sufletul meu găsește un înlocuitor, o imagine goală, despre care nu știu nimic, și o umple cu aceste calități.

Timpul, în aceste cazuri, s-a dovedit a fi cel mai bun aliat al meu. Timpul mi-a dovedit cât de mult greșesc, căci am văzut cât de diferită era acea persoană față de cum o credeam eu. Fățarnici, ipocriți… Cuvinte urâte de multe fete pe care le cunosc, chiar dacă ele înseși întruchipează aceste defecte. Ele sunt mature, dar continuă să repete aceleași greșeli pe care le-au făcut și în trecut și, în loc să lase armele jos și să gândească și de cealaltă parte, ele se înjură și se bârfesc. Dar, atunci când se întâlnesc, sunt cele mai bune prietene. Și ele mai spun că urăsc aceste cuvinte, când chiar ele sunt o întruchipare a acestora… Cunosc prea multe astfel de fete. Dar nu acesta este scopul acestui articol. Aici nu discut despre prietenie și advevăr, aici discut despre dragoste, așa că voi închide această relativ mică paranteză.

Să vă dau un exemplu: adolescentul obișnuit, băiat: „Doamne cât o iubesc! Reprezintă totul pentru mine! Semănăm atât de mult și nu știu cum ar fi viața fără ea. (Chiar dacă suntem împreună doar de o săptămână).” Admitem că ne cunoaștem atât de bine, că nu am putea trăi unul fără celălalt, și, totuși, nu ne cunoaștem deloc. Cea pe care o iubesc… ea trebuie să întruchipeze anumite calități. Degeaba suntem împreună, degeaba petrecem atâtea zile împreună… Zile petrecute aiurea. Ieșim în parc, dar nu avem ce ne vorbi. „Dar noi avem interese comune!” ar striga majoritatea adolescenților acum, către mine. Ce amuzant este să aud așa ceva… Interese comune… Dar mereu când ieșiți în parc vă uitați unul la altul și vă zâmbiți, dar nu știți despre ce să vorbiți. De multe ori, nici măcar nu vă vorbiți. Vă plimbați câte trei-patru ore prin parc, iar singurele lucruri pe care le spuneți sunt „Te iubesc!”, „Eu te iubesc mai mult!”, „Ba eu!”, „Pui mic!”, „Motănel…” și derivatele lor. Iar când devine deja prea monotonă acea discuție de „Ba eu!” și „Ba eu!” vă astupați gura cu câte un sărut. Iar restul timpului vi-l ocupați cu interjecții, doar așa, ca să nu fie liniște. Nu mă înțelegeți greșit, liniștea este bună uneori. Dar dacă toată relația voastră este cum am descris-o mai sus, atunci la fel de bine vă puteți despărți Acestea sunt relații de vanitate… Sunteți adolescenți și vă gândiți că e imposibil să nu fiți iubiți. Trebuie să fiți iubiți! Doar sunteți adolescenți, nu? Dacă nu vă găsiți dragostea acum, nu veți mai avea o a doua șansă vreodată. Cât puteți greși! Acestea nu sunt relații adevărate, sunt minciuni. Mă mai amuză și acele cupluri care se despart și apoi se împacă din nou. Ok… o dată, poate a fost o greșală. Apoi, se mai despart încă o dată. Aici apare deja un semn de întrebare. Știți oare vorba aceea englezească: „Fool me once, shame on you! Fool me twice, shame on me!”? Unul dintre parteneri greșește, dar vine înapoi, cu coada între picioare, că tot mai bine îi era în vechea relație. El promite că se va schimba, că nu se va mai repeta așa ceva… Totul este frumos. O perioadă. După aceea, face aceeași greșeală, și iar este acceptat înapoi. Vorbele noastre au și un adevăr: „Lupu’-și schimbă părul, dar năravu’ ba!”.

Acum sare potera de adolescenți care se regăsesc într-o astfel de relație pe care am adunat-o scriind acest articol (deși, trebuie să recunosc, mă mir că ați citit până aici și nu v-ați vărsat furia în comentarii deja) și strigă: „Dar mai avem noi o vorbă! Opusele se atrag! De asta ce mai zici?”. Ei bine, și ea e adevărată. Când vine vorba de magneți… La oameni, pe de altă parte, se aplică proverbul „Cine se aseamănă, se adună.”. Și iar se aud țipete: „Domle’! Ce zici tu aici nu are sens, pentru că eu sunt într-o relație de un an, și totul a fost bine până acum, chiar dacă nu semănăm!”. Ei bine, sunteți siguri? Nu vă mai amintiți de certurile acelea fără sens, pornite din gelozie că el a vorbit cu o altă fată, sau ea a ieșit la un suc? Nu vă mai amintiți momentele când ieșiți în parc, dar tot ce spuneți este „Aaaa!” și „Oooo!”? Vă dați voi oare seama că defapt nu aveți nimic în comun? Nu vă mai grăbiți în a vă găsi o pereche! Sunteți adolescenți și credeți că nu va mai fi o a doua șansă… Cât greșiți!

Se pare că trebuie să mă opresc aici, pentru că deja ajung la un număr mult prea ridicat de cuvinte și nu știu câtă lume va sta să citească tot. Desigur, sunt atâtea subiecte pe care aș vrea să le discut, încât aș putea scrie un roman cu ușurință. Voi scrie și partea a III-a, și de câte părți voi mai avea nevoie. Până atunci, vreau să menționez că articolul trecut am exagerat când am spus că „într-o relație perfectă nu există compromis”, căci compromis există până și în viața de zi cu zi a oamenilor.

Sper că voi scrie a III-a parte cât mai repede. Până atunci, meditați asupra relației voastre (sau asupra gândului „de ce îl/o plac?”). Pa!

~Akira

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s