Reanimare

Şi aceasta este prima poezie ce adoptă stilul poeziilor din ziua de astăzi. Este o experienţă nouă, sper că nu voi dezamăgi cititorul. Lectură plăcută!

Dacă soarta mi te-a oferit,
atunci de ce soarta mi te-a luat?

Când realizezi că te-ai trezit,
un pumnal s-a înfipt în inima ta:

Fizic încă eşti în viaţă, cugeţi şi mergi,
dar te zbaţi pe patul de moarte
iar toţi ce ţi-au fost dragi
s-au cufundat în penumbră.

O vreme nu mai simţi nimic,
iar când o vezi, încă mai trăieşti
o experienţă terifiantă
unde Auschwitz devine
o câmpie a Elizeelor.

Te transferi la o secţie unde
iubirea e o boală,
unde medicii vor să-ţi inducă
o supradoză de ură…
…eşti singur.

„Ah, demoni”

O nouă poezie, tot de tip one-shot… Știu, scriu mult în ultima vreme (2 poezii, una după alta, este destul de mult…). Asta este, sunt într-o stare de pohui. Mi se întâmplă des, când realizez că visurile mele sunt doar niște iluzii ale minții mele. Din asta, de multe ori, ies cu o stare totală de pohui care mă ține de la câteva zile la una-două săptămâni. Nimic grav, m-am obișnuit de-a lungul timpului… Sper să vă placă:

            Ah, demoni

Dragii mei buni prieteni
Sunt îngerii cu gând diavolesc,
Chiar de ei nu prea gândesc
Și de prea multe ori greșesc.

De ce să mustrii niște îngeri
Ascunși în pene negre,
Când alături de ei poți sta,
În împărăția ta?

Și ce dacă râdeți
De-al meu suflet trist…
Și ce dacă sare puneți
Pe rana ce-ați deschis?

Chiar credeți că-mi mai pasă,
Că de voi eu mă feresc?
Credeți că mi-e frică
De-al vostru gând diavolesc?

Ați vrea să mă vedeți plângând
Cu lacrimi sângerii
Și ziua să mi-o plâng
Și-n ochi să am făclii…

Dar eu peste voi domnesc
Din tronul meu de gheață,
Cu apa sfintei cruci eu vă călesc
De pe-a Pământului iubită față.

PS: Nu luați această poezie într-un mod prea literal.

 

~Akira

„O zei/Un ultim strigăt”

O nouă poezie, de tip one-shot. Poezia are două titluri pentru că nu m-am putut decide pe care să îl păstrez. Am încercat să scriu în stilul modern, pentru a vedea ce reușesc. Acum depinde de voi dacă vă place sau nu, iar eu pot doar să ascult.

                            O, zei!
               Un ultim strigăt

Unde-s cântul îngerilor și dragostea adevărată?
Să fie-acestea oare
Promisiuni făcute-orbește?

Și strig cu disperare
O, zei, de ce m-ați mințit voi oare? De ce trebuie ca eu să-ndur
Dar să nu mă plâng?

Cum m-ați mințit voi oare,
De m-ați convins să mă cobor
În această lume netrebnică?

Alături de voi oare,
Mă întreb,
Eu a sta nu mai puteam?

Cu ce v-am greși eu vouă,
Să mă aruncați
Aici?

M-ați blestemat
Să-mi plâng amarul
Dar nimeni să m-asculte.

Mi-ați promis dragoste și
Fericire,
Dar v-ați bătut joc de mine!

Vă bateți joc de mine
Aceleași greșeli mă faceți
Să mi le repet!

Râdeți de mine
Pe când eu, singur,
Mă simt rece…

De ce oare m-ați adus în această lume nebună
Doar pentru a-mi arăta
Cât de mult eu nu cunosc…

Râdeți știind
Că eu
Nu o voi găsi…

Iar eu strâng din pumni
Și strig
La cerul albăstriu…

Dar degeaba
Strig la voi
Căci voi nu existați!

Ș-acum tot ce pot a face
Este soarta
Să mi-o plâng…
             Și s-aștept îndurerat
             A morții dulce sărutare.

Știu… e tristă. Dar, cum am mai spus și înainte, „ea nu există în această lume tristă”. Simt că degeaba caut și că ar trebui să mă dau bătut… Până la urmă, prea mult căutăm dragostea și uităm să mai admirăm celelalte frumuseți ale vieții.

~Akira

Dragostea… (Partea a II-a)

Dragostea adolescentină… Așteptarea ne omoară, ce-i drept. Căutam cu disperare o himeră… Sau, poate că nu. Problema noastră este că noi vrem. Noi vrem, și uităm să mai așteptăm. Făcând o analiză a sentimentelor mele, îmi dau seama că vreau, dar nu aștept. Ne gândim că poate nu vom mai găsi o alta mai bună, parcă am fi la sfârșitul vieții. Mă amuză cum, noi toți (inclusiv eu) spunem că ne-am maturizat. Suntem maturi, gata, știm ce să facem, știm cum să trăim. Nu este deloc așa. Și aș putea analiza psihicul adolescențiilor, cum gândesc și de ce o fac în acel mod, căci și eu sunt un adolescent. Și chiar asta voi face, pe bucăți mici. Să începem cu dragostea adolescentină, căci acesta este un subiect primordial în gândirea noastră…

Drept vorbind, eu am trecut de faza în care acționam fără să gândesc, mai mult sau mai puțin. (sau poate că nu… sunt încă un adolescent, iar subiectivitatea mea se poate observa și în această postare.). O dată mi-a fost îndeajuns pentru a spune că a fost prea mult. Am învățat să fiu mai rațional, să mă întreb „de ce o plac” și „ce am văzut în ea”. Îmi pun aceste întrebări de mult timp (dacă nu vă deranjează să citiți http://wp.me/s3NEzY-why  http://wp.me/p3NEzY-kM), dar răspunsul… Ei bine… îl am în fața mea.

Nu sunt matur și mai am multe lecții de învățat, dar ceva știu sigur: sunt destul de matur pentru a nu acționa fără să gândesc (cred… din nou, sunt încă adolescent, deci sunt subiectiv în această privință… nu pot privi asta obiectiv, pentru că subiectivitatea, pe undeva, tot intervine). Am învățat că dragostea adolescentină este de multe ori o iluzie… Acționăm necugetat, iar rezultatele sunt dezastruoase. Cum spunea cineva: „începi cu capul în nori și termini cu capul de pereți”. Încerc să privesc altfel lucrurile, și abia acum încep să mă cunosc cu adevărat. Încep să îmi cunosc sufletul și încep să înțeleg de ce mă comport într-un fel la un moment dat, și altfel altcândva. Cum spuneam și pe primul meu blog, nu mă îndrăgostesc de o fată. Niciodată nu m-am îndrăgostit de o fată. Încep să mă gândesc că o plac, este frumoase și toate cele (cu exact această exprimare, iar eu nu puteam defini „toate cele”) și astfel, mintea mea începe să lucreze. Îmi place să scriu și să creez, sunt înclinat către arta poveștilor (și îmi place să scriu poezii), astfel că, în imaginația mea, creez cele mai frumoase povești de dragoste între mine și acea persoană. Mă gândesc cum ar fi să fim împreună, doar noi doi, într-un parc, pe o alee solitară, uitându-ne unul în ochii celuilalt și privind în infinit… Doar că… acestea erau doar povești. Nu mă îndrăgosteam de acea persoană, mă îndrăgosteam de poveste, de imaginea ei, așa cum mi-o imaginam eu. Iar eu mi-o imaginam mereu ca pe un perfect. Ca pe ceea ce caut, ceea ce m-ar completa. Mă îndrăgosteam de o reflecție a mea. Aveam în fața mea viziunea calităților mele, dar fără vreun defect de-al meu. Din păcate, mi-a luat mult până să disting diferența dintre această realitate și cea pe care o cream în mintea mea. Și acum mai mi se întâmplă să privesc în gol, gândindu-mă la cum ar fi dacă. Mereu simt acele sentimente apărând în mine, iar atunci îmi amintesc că nu este decât o iluzie.

Ne grăbim… Noi, ca adolescenți, ne grăbim nespus atunci când vine vorba de dragoste. Nu vrem să așteptăm până devenim mai înțelepți, noi vrem totul și vrem acum. În aceste cazuri în care eu îmi creez aceste imagini de care mă îndrăgostesc, acum, îmi dau seama că sunt doar niște iluzii. Eu sunt îndrăgostit de anumite calități și anumite defecte, dar acestea nu au formă. Eu caut, dar în loc să caut calitățile, caut, fără să îmi dau seama, o formă în care să pun acele calități. Caut să le dau o imagine, și astfel ajung să mă îndrăgostesc de ceva ireal. Nu pun accent pe frumusețea fizică, știind că aceasta oricum va dispărea. Pun accentul pe frumusețea spirituală, pe intelect și pe personalitate, filozofie și ideologie. Din păcate, nu găsesc acea persoană care să întruchipeze aceste calități și defecte, astfel că, de multe ori, datorită inabilității sale de a crea o formă concretă (ați încercat vreodată să vă imaginați o nouă culoare?) sufletul meu găsește un înlocuitor, o imagine goală, despre care nu știu nimic, și o umple cu aceste calități.

Timpul, în aceste cazuri, s-a dovedit a fi cel mai bun aliat al meu. Timpul mi-a dovedit cât de mult greșesc, căci am văzut cât de diferită era acea persoană față de cum o credeam eu. Fățarnici, ipocriți… Cuvinte urâte de multe fete pe care le cunosc, chiar dacă ele înseși întruchipează aceste defecte. Ele sunt mature, dar continuă să repete aceleași greșeli pe care le-au făcut și în trecut și, în loc să lase armele jos și să gândească și de cealaltă parte, ele se înjură și se bârfesc. Dar, atunci când se întâlnesc, sunt cele mai bune prietene. Și ele mai spun că urăsc aceste cuvinte, când chiar ele sunt o întruchipare a acestora… Cunosc prea multe astfel de fete. Dar nu acesta este scopul acestui articol. Aici nu discut despre prietenie și advevăr, aici discut despre dragoste, așa că voi închide această relativ mică paranteză.

Să vă dau un exemplu: adolescentul obișnuit, băiat: „Doamne cât o iubesc! Reprezintă totul pentru mine! Semănăm atât de mult și nu știu cum ar fi viața fără ea. (Chiar dacă suntem împreună doar de o săptămână).” Admitem că ne cunoaștem atât de bine, că nu am putea trăi unul fără celălalt, și, totuși, nu ne cunoaștem deloc. Cea pe care o iubesc… ea trebuie să întruchipeze anumite calități. Degeaba suntem împreună, degeaba petrecem atâtea zile împreună… Zile petrecute aiurea. Ieșim în parc, dar nu avem ce ne vorbi. „Dar noi avem interese comune!” ar striga majoritatea adolescenților acum, către mine. Ce amuzant este să aud așa ceva… Interese comune… Dar mereu când ieșiți în parc vă uitați unul la altul și vă zâmbiți, dar nu știți despre ce să vorbiți. De multe ori, nici măcar nu vă vorbiți. Vă plimbați câte trei-patru ore prin parc, iar singurele lucruri pe care le spuneți sunt „Te iubesc!”, „Eu te iubesc mai mult!”, „Ba eu!”, „Pui mic!”, „Motănel…” și derivatele lor. Iar când devine deja prea monotonă acea discuție de „Ba eu!” și „Ba eu!” vă astupați gura cu câte un sărut. Iar restul timpului vi-l ocupați cu interjecții, doar așa, ca să nu fie liniște. Nu mă înțelegeți greșit, liniștea este bună uneori. Dar dacă toată relația voastră este cum am descris-o mai sus, atunci la fel de bine vă puteți despărți Acestea sunt relații de vanitate… Sunteți adolescenți și vă gândiți că e imposibil să nu fiți iubiți. Trebuie să fiți iubiți! Doar sunteți adolescenți, nu? Dacă nu vă găsiți dragostea acum, nu veți mai avea o a doua șansă vreodată. Cât puteți greși! Acestea nu sunt relații adevărate, sunt minciuni. Mă mai amuză și acele cupluri care se despart și apoi se împacă din nou. Ok… o dată, poate a fost o greșală. Apoi, se mai despart încă o dată. Aici apare deja un semn de întrebare. Știți oare vorba aceea englezească: „Fool me once, shame on you! Fool me twice, shame on me!”? Unul dintre parteneri greșește, dar vine înapoi, cu coada între picioare, că tot mai bine îi era în vechea relație. El promite că se va schimba, că nu se va mai repeta așa ceva… Totul este frumos. O perioadă. După aceea, face aceeași greșeală, și iar este acceptat înapoi. Vorbele noastre au și un adevăr: „Lupu’-și schimbă părul, dar năravu’ ba!”.

Acum sare potera de adolescenți care se regăsesc într-o astfel de relație pe care am adunat-o scriind acest articol (deși, trebuie să recunosc, mă mir că ați citit până aici și nu v-ați vărsat furia în comentarii deja) și strigă: „Dar mai avem noi o vorbă! Opusele se atrag! De asta ce mai zici?”. Ei bine, și ea e adevărată. Când vine vorba de magneți… La oameni, pe de altă parte, se aplică proverbul „Cine se aseamănă, se adună.”. Și iar se aud țipete: „Domle’! Ce zici tu aici nu are sens, pentru că eu sunt într-o relație de un an, și totul a fost bine până acum, chiar dacă nu semănăm!”. Ei bine, sunteți siguri? Nu vă mai amintiți de certurile acelea fără sens, pornite din gelozie că el a vorbit cu o altă fată, sau ea a ieșit la un suc? Nu vă mai amintiți momentele când ieșiți în parc, dar tot ce spuneți este „Aaaa!” și „Oooo!”? Vă dați voi oare seama că defapt nu aveți nimic în comun? Nu vă mai grăbiți în a vă găsi o pereche! Sunteți adolescenți și credeți că nu va mai fi o a doua șansă… Cât greșiți!

Se pare că trebuie să mă opresc aici, pentru că deja ajung la un număr mult prea ridicat de cuvinte și nu știu câtă lume va sta să citească tot. Desigur, sunt atâtea subiecte pe care aș vrea să le discut, încât aș putea scrie un roman cu ușurință. Voi scrie și partea a III-a, și de câte părți voi mai avea nevoie. Până atunci, vreau să menționez că articolul trecut am exagerat când am spus că „într-o relație perfectă nu există compromis”, căci compromis există până și în viața de zi cu zi a oamenilor.

Sper că voi scrie a III-a parte cât mai repede. Până atunci, meditați asupra relației voastre (sau asupra gândului „de ce îl/o plac?”). Pa!

~Akira

Dragostea…

Ma intreb de ce o plac… Si acum… incep sa ma indoiesc ca mai stiu ce este dragostea. Si degeaba intreb daca ea exista {a se înțelege „degeaba întreb dragostea dacă există”}… Caci nu primesc raspuns.

Aceasta este concluzia la care ajung de atât de multe ori… Pentru mine, dragostea reprezintă o potrivire perfectă între cei doi parteneri. Pentru mine, dragostea există numai atunci când nu există compromis. Un filozof român (sidenote: încă trăiește) a spus că așa ceva nu există. El spune că nu există dragoste la prima vedere. Prima dată doar o/îl vezi, după care începi să îl placi și intervine compromisul. Aceasta este relația pentru el. Și poate că are dreptate… Poate că eu visez la ceva imposibil, căci mereu ajung la aceeași întrebare: „de ce o plac?”.

Nu sunt în totalitate de acord cu tot ce spune acest filozof, dar sunt de acord cu unele lucruri. Și el vorbea de dragostea adolescentină, și pot spune că are dreptate, însă nu numai când vorbim despre dragostea adolescentină, dar și despre relațiile de prietenie și de relațiile mature. Și, așa cum spunea și el, ajung și eu la întrebarea „de ce o plac?”. El punea această întrebare retoric, adolescenților:

-De ce o placi?
-Păi… pentru că… avem interese comune.
-Adică?
-Păi… folosim aceeași pastă de dinți… amândoi bem apă…

Desigur, el exagera pentru a arăta ridicolul în care se afundă adolescenții de unii singuri. Așa cum tot el spunea, la început, în primii 1-2 ani, vezi în partenerul tău reflecția calităților tale. După care, relația se distruge… Ajungi să vezi în partenerul tău doar reflecția defectelor tale… Din păcate, în loc să vedem atât defectele cât și calitățile celuilalt, situația este cea de mai sus (^).

Nu mă înțelegeți greșit… Sunt și eu un melancolic visător… Visez la o relație perfectă, însă știu că nu acum este timpul… Și totuși, simt o tristețe puternică, oricât de tare mi-aș repeta că nu este momentul. Și poate că niciodată nu va fi momentul… Visez la ziua în care vom fi numai eu cu ea; numai noi doi, singuri, pe un drum solitar al unui parc… Să ne așezăm pe iarbă și să privim apusul. Iar atunci în acea liniște desăvârșită… Să o privesc în ochi și să o sărut pentru prima oară.

Dar… desigur… să revenim la realitate, căci acestea sunt doar vise, și sunt atât de multe! Însă, poate nu o voi întâlni niciodată… Și eu am plăcut fete; odată am făcut și o mare greșeală (nu, nu am avut nicio prietenă în viața mea, deci nu despre asta este vorba…), și după acea greșeală am învățat să mă opresc și să mă gândesc înainte de a o repeta. Am plăcut o fată… dar nu aveam niciun motiv. Nu semănam în filozofie… în comportament… dar nu mi-a păsat. Mă așteptam la un răspuns pozitiv, dar am primit batjocură și minciună… Mințiți ca să nu ne răniți… Ce glumă bună! Mințiți ca să vă simțiți bine, să știți că nu voi sunteți responsabile pentru tristețea aceluia. Dar… pe mine mai tare mă deranjează minciuna… Nu vreau să ajung vreodată să mint, mai ales într-o relație… Și normal, acum ceva timp, am făcut (într-un fel) aceeași greșeală… Și din nou am fost mințit… Dar intențiile mele, de acea dată, fuseseră interpretate greșit. Și nu cred că am mințit de foarte multe ori, căci nu am menajat pe nimeni. Uneori am fost chiar cinic.

Dar, se pare că am deviat de la subiectul inițial. De multe ori mi se întâmplă asta, așa că prefer să închei aici. Voi continua acest subiect și, totodată, voi discuta și despre alte teme, altă dată.

Dacă ați văzut cerva din ce am scris cu care nu ați fost de acord, sunteți mai mult decât bine veniți să deschideți o discuție în comentarii. Voi încerca să vă răspund cât mai repede. Nu uitați că eu sunt încă tânăr, și mai am multe lucruri să învăț. Nu m-am fixat pe o idee, și sunt flexibil, deschis ideilor noi. Mai sunt atâtea lucruri pe care aș dori să le discut, dar atât de puțin timp… Plus că deviez de la subiecte foarte repede, așa că de multe ori nu-mi termin o idee.

Sper să ne putem revedea cât mai curând. Vă las, până atunci, cu o strofă pe care doresc să o transform într-o poezie:

De ce nu am rămas
Pe-al meu tron de gheața,
Ș-am venit aici sperând să am
Uimitoare viața?

PS: Totodată, pe această cale, aș dori să îmi cer scuze pentru prea multe puncte de suspensie, știu că pot obosi ochiul.

~Akira

Bolund

Bolund mă las-a ta iubire,
Chiar şi a ta caldă îmbrăţişare,
Iar vocea-ţi ce-o aud discret,
Nu-i pot găsi vreun epitet.

La ai tăi ochi mă pierd mereu,
Mă pierd în văzduh, ca un zeu,
Dar nu sunt zeu, ci muritor,
Un muritor înamorat. Un visător.

Bolund mă lasă statura-ţi mignonă,
Eu, Hades, iar tu, a mea Persefonă,
Sufletele noastre ard întru iubire,
Iubire, mă conduci spre fericire?

Legenda Mărțișorului – o reimaginare

Îmi pare rău pentru absența nemotivată. La școală am avut de dat simulări și acasă lucrez la o carte. Între timp, ca să mă iertați, ținând cont că e 1 Martie, am scris o altă versiune a legendei mărțișorului. Sper să vă placă.

PS: Ascultați aceste melodii în timp ce citiți: Aici                                 Aici                              Aici

——————————————————————————–

Legenda Mărțișorului – o reimaginare

Se spune că demult, în vremurile împăraților, era un băiat. Un băiat sprinten și ager, cu ochii ca lemnul și părul ca tăciunele; un băiat vesel și fără de griji. Acesta trăia într-o căsuță, singur, împreună cu necuvântătoarele. Se spune că era cânt în toată pădurea atunci când el trecea pe-acolo, păsările îi cântau și animalele făceau hori pentru el. Și poate toată viața i s-ar fi petrecut așa , făr’ de griji, dacă soarta nu s-ar fi împotrivit.

Tot în vremea aceea era și o fată, o mândră crăiasă a gheții și focului, o fată dulce ca zahărul și frumoasă ca trandafirul cel mai roș din grădina împăratului. Aceasta trăia în casă mare și mândră, împreună cu părinții ei. Se spune că ori de câte ori zicea fata ceva, oamenii se opreau să asculte. Limba-i era unsă cu miere, nu cu venin, cum era a multor fete de pe-atunci.

Feciorul cu obrajii rumeni și vorba blândă își făcu drum până în oraș, pentru ceva negoț. Atunci când văzu orașul, nu putu să nu se uimească de falnicele turnuri și de atât de frumoasele case. Orașul era un loc diferit de casa lui, aici era gălăgie mare și lumea era grăbită; rareori auzeai „mulțumesc” sau „bună-ziua”, căci oamenii nu mai aveau timp de așa ceva. „Mai frumos e la pădure, unde e liniște și-mi cântă păsările hori și balade.” își spunea el, trecând pe potecile pline cu oameni.

Acesta nu căuta multe, un pic de untdelemn și ceva făină, că de-ale gurii avea destule. „Prietin mi-e pădurea, cel mai tainic sfătuitor pe care-l am. Asta să nu uit, căci atâta timp cât voi asculta de pădure, aceasta mult bine îmi va face.”

Ochii îi străluciră atunci când văzu fata atât de frumoasă și de mândră. Uită de toate cele pe care le avea și merse direct spre ea, cu pași repezi, să nu o piardă. Ei, când îl văzu, printre atâția oameni, începură să i să încâlcească vorbele, nemaiputând să continue. Toți oamenii se mirară de așa grozăvie, și toți s-au dat în lături când trecu feciorul.

Se spune că fata împreună cu feciorul multe au făcut și mult se mai apropiau, iar părinților fetei nu le plăcea așa gând. Cum așa, fata lor să îndrăznească a se mărita cu un asemenea om, care tot ce face este să cânte la umbra unui nuc? Aceștia gând rău i-au pus băiatului, dar vrednic era el, și nimic nu-l putu arunca în somnul de veci. Lupii trimiși îi îmblânzea cu naiul lui și șerpilor le vorbea cu un glas dulce, de oricât de veninos ar fi fost aceștia, nu mai doreau să-l muște. Fata cu băiatul se vedeau în continuare, și parcă nimic nu i-ar mai fi despărțit.

Atunci, se zice că mama fetii a mers la o vrăjitoare urâtă de la marginea unei râpi, și aceasta-i zise cum să scape de flăcău. Ea știa prea bine că nimic nu îl omoară, căci e prietin bun cu natura, și niciun om nu răzbește într-al găsi, căci pădurea parcă se-nchidea în fața lor. Baba îi spuse femeii că numai dacă feciorul își ia viața cu propriile-i mâini, numai atunci femeia va scăpa de el.

Femeia, când auzi aceste vorbe, urzi un truc viclean pentru a-l face pe fecior să moară. Aceasta își minți fata cum că feciorul ei mult iubit și-a găsit pe alta, pe care o iubește mai mult, și nu mai dorește să o vadă; așa că ea mai bine ar face să umble cu un altul, unul cu ochii negrii și părul roșu, care avea mult rău să-i facă feciorului.

În acea zi păsările cântau doine și copacii stăteau în loc, dar feciorul nu știa de ce, căci era ziua în care vroia să o ceară de nevastă pe mult iubita lui fată. Toate necuvântătoarele pădurii i s-au pus în cale atunci, dar acesta nu le băga în seamă. Se spune că a căutat-o în toate colțurile orașului, dar nu a găsit-o. Într-un final, trist, se întoarse spre casă cu gândul că o va găsi în altă zi. Pe lângă lacul unde acesta se plimba împreună cu fata, acum o văzu pe aceasta ținându-se de mână cu un altul, cu cel cu părul roșu.

Cu inima sfâșiată, acesta se întoarse în pădure, la casa lui. „De ce nu v-am ascultat, păsări drage, când îmi cântați de jale? De ce oare m-am pus împotriva lupilor și a urșilor ce vroia să mă întoarcă din drum, și nici de iepuri nu am ascultat când aceștia alergau și mă trăgeau spre ei? Acum văd că defapt ea nu mă iubește, căci iubit am fost numai de voi, și așa voi rămâne. Un fiu al pădurii… Rămâi cu bine, frumoasă pădure, rămâneți cu bine frumoși crai ce mi-ați fost mereu aproape.”

Spunând aceste cuvinte, feciorul scoase cuțitul de la cingătoare și se afundă într-un somn veșnic. Se spune că toată pădurea a purtat doliu de atunci, și toate au început a îngheța. Păsările nu mai cântau și pui nu se mai jucau, căci toți plângeau moartea bietului fecior.

Când auzi de una ca asta, fata fugi direct în pădure și, cu lacrimi în ochi, începu a-și plânge dragostea. Și se zice că lacrimile ei au curs, și tot au curs, împletindu-se cu sângele feciorului. Și, pentru ultima oară, feciorul a prins glas, glasul pădurii, și au ieșit primii ghiocei și soarele a început a bate cu putere, dezghețând toată pădurea.

„Nu mai plânge cu atât amar de dor, scumpă fată, căci eu sunt aici, și mereu voi fi, alături de pădure. Tu să nu mă uiți, și în fiece an să vii aici, în această zi, căci mă vei putea vedea din nou. Să nu mă mai plângi, căci va veni și vremea aceea, dar nu acum. Și nu uita că noi, într-o bună zi, vom putea fi din nou împreună.”

Se zice că de atunci fata a rămas în pădure, la casa feciorului, în inima pădurii, unde niciun alt om nu poate ajunge. Și cum sângele feciorului împletit cu lacrimile fetei au alungat înghețul, așa și băieții și fetele își împart mărțișoare în fiecare an, ca înghețul să dispară și soarele să răzbească.

~Akira