Ură

Te-am crezut a fi altfel, dar cumplit m-am înşelat, 
Te uiţi după înveliş, ai găsit pe unu’ ş-ai plecat, 
Şi te miri că venin am scuipat, chiar m-am săturat, 
Ai promis că vei fi înger, dar eşti un demon întunecat. 

Spui că nu meriţi să fii rănită, dar eşti slabă şi răneşti, 
Vei rămâne o fiinţă falsă, cu suferinţă te hrăneşti, 
Şi rămân să regret, mi-e milă de fiinţa ce-o iubeşti, 
O vei zbate-n suferinţă, niciun leac nu o să găseşti. 

Mi-ai hrănit inspiraţia din nou, mi-ai înălţat ura, 
Iar acum nu mă pot opri, nu-mi mai tace gura, 
Credeam că a ta inocenţă putea a mă fura, 
Dar ai reuşit să îmi clădeşti a nepăsării armura.

Advertisements

Un ultim cuvânt

Ai crezut că niciodată n-o să mă prind,
Te-ai înşelat acum, înc-un foc îmi aprind,
Îmi aprind o lumânare, încă stai să m-amăgeşti,
Și m-ai folosit doar în scopuri tale diavoleşti.

Te voi părăsi pentru o fată cu un păr roşcat,
Pentru o fată care mă iubeşte cu adevărat,
M-am săturat să mai trăiesc precum un câine,
Mort după o pâine, cu gândul numai la tine.

Şi acum am rămas, eu, condeiul şi poezia,
Ea rămâne acea fată care-mi menţine armonia,
Îmi hrăneşte nebunia, măcar cu ea să trăiesc,
Doar ea mai rămâne fiinţa pe care s-o iubesc.

Sfarsit de vara

31 august, iar prima frunză moare,
Vine septembrie, e lipsită de culoare,
Vântul bate, cerul s-ascunde-n fum,
O pătură cenuşie şi-o vară făcută scrum.

Se termină un film, începe altul alb-negru
În care voi începe o luptă să rămân integru,
Mai am un singur lucru ce-l port: a ta iubire,
Ce-mi dă aripi şi sentimentul de nemurire.

Vine septembrie, iar dorul mă tot apasă,
Şi trece timpu’, iar durerea nu mă lăsă,
Rămân îndrăgostit doar de imaginea ta,
Doar tu mă iubeşti, şansa n-o pot rata.

Confesiunea celor buni

Sufletul plânge, vorbeşte, iar noi nu îl ascultăm. Continuăm să ne minţim pe noi înşine, crezând că aşa este drept pentru celălalt, iar noi continuăm a trăi în lacrimi sufleteşti şi dureroase.

Şi în această lume ar trebui să nu îmi pese de nimic. De nimeni. Pur şi simplu să alerg singur în lupta pentru fericire. Dar nu pot. Mă sfâşie mila. Mă sfâşie faptul că pot, dar nu reuşesc. Scriu întru pustiu, crezând că acel cineva îmi va auzi strigarea. Mă lupt cu morile de vânt. Rămân dezamăgit chiar de oameni în care chiar credeam. Însă rămân acel tip cu umor. Ştii tu, acela care te face să râzi, chiar dacă în el se afla atâtea săgeţi otrăvite. De ce? Ştiu doar atât: rănile mi se vindecă la fiecare zâmbet inocent. Un zâmbet clădit de mine. Este acea mulţumire sufletească pentru care mă lupt zilnic. Rămân cu o dilemă: Să arunc prosopul? Rămân oamenii cu intenţii “bune”, care au o “armă” la spate şi în orice moment de rătăcire te pot mânca precum şacalii. Hăh… Şi am ajuns să nu ne mai susţinem nici persoana iubită. Să le dăm acel strop de curaj pe care NOI ar trebui să le-o dăruim, ci nu străinii. Ci apoi, ne mirăm de ce pierdem tot ceea ce avem mai drag. Închei cu o întrebare: Mai merită a fi bun într-o lume atât de crudă?

Despre cei care şi-au pierdut omenia.

Când te îndrăgosteşti de imaginea lui şi simţi că sufletul lui e rece, iar felul de a fi e la fel, pleacă. Nu te încrede în oamenii ăştia. O să facă ceea ce ştiu mai bine: să omoare suflete.

Oameni răniţi care au pierdut acea urmă de om, rănind la rândul lor persoane cu adevărat bune, fără intenţii rele. Şi totuşi, ei rănesc, folosind pretextul trecutului lor mai puţin fericit. Acest lucru devine o plăcere personală şi masochistă, fără să mai reflecteze faptul că ei nu sunt singuri. Că au pe cineva care le suporta aceste plăceri, pentru că îi iubesc. Aceasta e povestea celor puţini. Povestea celor cuminţi. Sau celor care au încercat măcar o SINGURĂ dată să fie aşa, iar soarta le-a fost ironică. Ne chinuim a le demonstra iubirea noastră. Degeaba. Niciodată nu sunt mulţumiţi. Niciodată nu au chef de noi. Sunt seci. Mai seci decât orice vin. Cu ei, trăim mereu grija ca… mai devreme sau mai târziu se vor plictisi de noi. Şi noi încă luptăm. Şi mă întreb, oare… De ce ne mai luptăm, dacă nu primim respect? Din păcate cei puţini, cei dintre cuminţi, cei care au încercat să încerce nu îşi vor primi niciodată răsplata pentru ceea ce au făcut pentru ei. Ei vor pleca, noi vom rămâne. Şi vom plânge. Şi probabil să ne pierdem şi noi omenia. De ce? Căci ne-au infectat sufletul cu ceea ce noi nu avem: răutatea. E precum am deschide cutia Pandorei, iar tot ce e rău în noi ne va lega de ei. Până şi Nimeni Altu’, un suflet de golan, nu romantic incurabil… a suferit din cauza acestor persoane. Dacă şi oameni ca el au suferit… De ce mai luptăm? Haide să ne trezim la realitate. Să rămânem suspecţi. Iar dacă vom găsi un suflet cald, să ne dăruim lui. Nu mereu persoanele inteligente sau speciale pot fi un loz câştigător.

Negru

Azi, strigătul meu a rămas doar un simplu ecou,
Am suportat atâtea şi n-am devenit deloc un erou,
M-am luptat şi am realizat târziu că n-are rost,
Iar mintea-mi urlă în cap căci am fost aşa de prost.

M-am săturat să curgă sânge din sângele meu,
M-am săturat să repet aceeaşi prostie mereu,
Nu mai vin. Numai în vin găsesc uitarea, mai nou,
Trec zilele. Sunt palid şi îmi e din ce în ce mai rău.

Am pierdut de la început. Viaţa nu-i competiţie,
Când oamenii cred că aleargă după veselie,
La final e fum şi ceaţă. Şi încredere ştearsă,
Lacrimi şi inimi rănite. Şi o poză cu noi… arsă.

Noapte de august

Clar de lună şi-un înger: în ochii tăi mă pierdeam, 
Îţi amintești? Inima-mi zvâcnea şi de mâna te ţineam, 
Marea parc-amuţea atunci când vocea ţi-o auzea, 
Iar eu, iubito, mă-nmuiam: Eram un suflet ce te iubea. 

Şi eşti singura făptură ce sufletul mi-l topeşti, 
Singura făptură… Iubire, sufletul mi-l întregeşti! 
Păstrez amintirea cu noi că o poză de album, 
Când mă gândesc, simt o subtilă doză de parfum… 

Ai redefinit conceptul de doi. L-ai transformat în noi, 
Şi acum îmi aştern sentimentu’ ăsta în sute de mii de foi, 
Eşti o persoană divină, un înger ascuns într-un om, 
Iar ceea ce visez e doar un sărut în umbra unui pom…