Nu pleca…

Pentru X…

Nu pleca, te rog, nu plânge,
La final suferinta-ţi se frânge,
Nu e vina ta, e numai a mea,
Că eşti singură-n lumea rea.

Te rog, nu mă lăsa, sufletul moare,
Odată cu tine pleacă al meu soare,
Şi mă doare că nu poţi să zâmbeşti,
De ziua noastră, trebuia să iubeşti.

Dar ceva te-a acoperit cu o manta,
Cu o manta ce a prezis năpasta,
Iar eu te privesc neputincios prost,
Şi mă simt de parcă numai am rost.

Nu pleca, te rog, vreau să te acopăr,
Cu o manta caldă, cu iubire şi adevăr,
Nu acoperi sufletul, te rog, în gheaţă,
Te voi iubi mereu, şi dincolo de viaţă.

Advertisements

Iubirea

Hehe, mă reîntorc în blogosferă după o perioadă în care am fost ocupat cu capacitatea. Deşi eram într-o perioadă critică, am mai meditat asupra unui lucru: Ce este iubirea astăzi? Era o vreme în care iubeam cu adevărat. Erau acele timpuri când oameni ca mine găseai la orice colţ de stradă. Vremea în care banul nu guverna totul în jur şi adevărată avere era să ai o familie şi o soţie care să te iubească până la sfârşitul vieţii. Acum, parcă asist la un parastas. Iubirea moare. Este un defect al omului de astăzi. A devenit o pierdere de vreme, găsindu-şi obştescul sfârşit atât de tânără. Iar ultimii poeţi îşi ard cuvintele în uitare şi-n scrum, pierzându-şi speranţa că ei vor cunoaşte adevărata iubire ce a fost simţită şi aşternută-n versuri de Mihai Eminescu. Mă uit siderat. Da, ştiu că pare o parte a II-a din articolul trecut, dar acest subiect implica toate generaţiile. Văd cum devenim adevăraţi paraziţi atunci când ne punem “pe tava” inima şi sufletul. Acei paraziţi ce storc tot ce înseamnă bun din persoană noastră: caracterul, felul de a fi şi chiar…banul. Iar când rămânem fără e, pleacă. Nu uita, vei rămâne cu buzunarul gol, iar ea prin alte “cinci maşini străine”, vorbă lui Guess Who. Încă generalizez. De ce? Problema este generală, iar acest lucru am văzut şi la cei maturi, nu doar la cei tineri. Ce s-a întâmplat cu “alături la rău şi la bine…”? Iubirea parcă era pură arta, în care nu multă lume avea acel fler să atragă cu acele cuvinte dulci, scrisori făcute la miezul nopţii, poeziile simple şi sincere… Unde mai sunt oamenii aceia? Rămân cu o întrebare, poate mi se va răspunde cândva: Ce e cu adevărat iubirea?
La final, vă las cu o compoziţie recentă, făcută în miez de seară, cuprins de sentimente.

Încă-ți simt adierea buzelor tale și sufăr de vedenii când îmi amintesc că îmi zâmbești, dorul mă taie în mii de bucățele și doar tu mă faci întreg. Pentru mine, iubirea nu-i o piesă de teatru, e doar fiorul şi trăirea intensă a unei împliniri sufletești și fizice. Nu te iubesc pentru că doar mi-ai stârnit sufletul. Te iubesc pentru că ai umplut golul din sufletul meu și ai păstrat un zâmbet ca să ți-l port în suflet, ca un medalion. Poate că sunt idiot în fața ta, că am ochi doar pentru tine, dar nu-mi pasă. Vreau să știi mereu că te iubesc. Vreau să nu te simți singură în doi. Vreau să îmi împart fericirea, tristeţea, momentele bune şi rele alături de tine. Şi doar cu tine. Te iubesc.

Generatia ’97-2000 prin ochii unui adolescent treaz

Atenţie, acest articol va conţine “executarea” şi tranşarea generaţiei din care nu sunt foarte îndepărtat.
Mă uit printre colegi şi copii de vârsta mea sau chiar apropiate de a mea şi pur şi simplu rămân siderat la ceea ce văd. Sufăr de alergie morală când văd atâta prostie şi faptul că o văd este o pură nebunie. Pur şi simplu, mie îmi e ruşine că fac parte din aceste generaţii degenerate. O generaţie în care se grăbeşte. O generaţie îmbătrânită înainte de vreme. Şi rămân siderat. Rămân siderat când văd drama din cauza unei ţigări. Da, unei ţigări. Sunt martor la ceea ce numesc autodistrugerea progresivă a omului. Unde drama înseamnă să nu ai 2 lei ca să îţi iei câteva ţigări de Kent la bucată. Atunci când fetele făceau un film de tipul “Tânăr şi neliniştit” când intenţionau a fuma. Da, vorbesc de fetele de 12-13-14 ani. Mi s-a cerut să le consolez şi să le “susţin” iniţiativa. Am refuzat. CE SĂ SUSŢIN? Să susţin otrăvirea intenţionată a unor feţe? Să le îmbrăţişez şi să le spun “Hai, fumează, că nu vei păţi nimic…” ? Astea sunt drame? Pentru mine dramele îmi sunt notele de 7 la mate şi la romană. Deşi am bunul simţ să nu dau într-o fată, indiferent de ce a făcut, atunci toate gândurile erau să pălmuiesc şi să păruiesc acele afumătoare. Apăi, să fie sănătoase! Nu eu le-am pus să fumeze doar pentru e “cul”.
O altă problemă “arzătoare” este sexul ăsta făcut de nişte prepuţuri care d-abia se dezvolta. Din nou, prin acest procedeu în care ne calmăm hormonii ăia bătuţi de soarta parem din “cul” printre proşti. Şi iar ne vedem la ştiri că am mai făcut un copil pe la nu ştiu ce vârste fragede. De ce? Un motiv ar fi chiar pozele alea de pe facebook în care aparem semi-dezbracati, doar pentru o droaie de likeuri. O droaie, zic. Şi exemple sunt destule, însă NU MERITĂ. NU MERITĂ să le menţionez, doar ne înconjoară şi sunt peste tot. Nu e vorba de educaţia sexuală, ci de ăia şapte ani de acasă.
Fac 16 ani. Ştiu, nu sunt copt, dar ceea ce am spus, e realitatea spusă de un copil printre aceşti copii. Şi pur şi simplu urăsc că fac parte din aceste generaţii.

Un strop de speranta

Acest post este motivul în care am şters respectivul articol despre generală. Se pare că surprizele vin numai în ultimul ceas. Sunt acele surprize care te fac să uiţi de orice amar şi să îţi mişte sufletul, măcar un pic. Voi pleca din şcoală împăcat, simţindu-mă apreciat pentru ceea ce am fost şi ce am însemnat pentru unii prieteni de ai mei. Şi culmea, această dovadă de prietenie a venit din partea unei fete care d-abia a venit în şcoală, acum un an. În acest timp ne-am împrietenit şi legătura între noi a fost mai strânsă decât alte prietenii vechi. Am râs, am glumit şi ne-am sprijinit reciproc la nevoie. După ultimul clopoţel, mi-a promis un cadou în ziua de luni. În acea zi, după ce am făcut o singură oră de romană şi a trebuit să plec, căci eram doar la pregătiri, m-a oprit şi mi-a pus ceva la ghiozdan… apoi am plecat. Acasă, văd o cutie roz împachetata, lipită cu scoci, chiar şi acea fundă era lipită cu scoci. Am zâmbit puţin, deh, mă gândeam ca şi eu puteam face la fel în locul ei şi l-am deschis precum un copil după noaptea de Ajun. Era o carte. Era vorba de cartea “Hobbitul: O călătorie neaşteptată” , pe care l-am mai văzut la ea. După ce deschid prima pagină, toate emoţiile şi aşteptările s-au transformat în mici lacrimi. Şi nişte vorbe care mi-au atins inima. Multumesc, M. Vă las cu o poză, ca să vă convingeţi.
P.S. : Ştiu că acolo trebuia să fie “sincer”, aşa că nu am nevoie de aşa zişii nazişti gramaticali.

Imagine

Feerie

Iubire, eşti precum o melodie,
Glasul tău e plin de armonie,
Magică, divină, eşti o zeiţă,
Când te văd, ard de dorinţă.

Să simt parfumul tău suav,
Să-mi mângâi sufletul firav,
Să-ţi sărut buzele tale moi,
Si să incepem capitole noi.

Era penumbră… Şi tu ai apărut.
Străluceai… De mână m-ai ţinut,
Soarele a apărut din nou în zare
Iar tot ce m-a durut înainte, dispare.

Persoana ta. Sufletul mi te doreşte,
Inima mea se aprinde şi tot creşte,
Şi tot ce faci e să fii fermecătoare,
Mă cuprinzi. Viaţa mea are culoare.

Si daca…

Aceasta este o poezie de tip One-Shot, spontană şi foarte “tânără”, însă sper să placă retinei cititorului. Lectură plăcută.

Şi chiar dacă, vreodată, va fi să mor,
Îţi voi lăsa avere doar a mea dragoste,
Amintirea ta-mi stârneşte al tău dor,
De ochii-ţi plângând, de suspini pierdute.

Şi dacă te voi pierde brusc, te rog, reţine,
N-a fost vorba de mine, ci numai de tine,
De fericirea ta, de-a ta iubire şi surâsul tău,
Şi n-aş fi lăsat pe nimeni să-ţi facă rău.

Şi dacă te vei satura de propria mea persoana,
Eu nu te voi urî, voi pleca iar într-o altă goană,
Te voi iubi în tăcere şi mă voi hrăni cu fericire,
Căci ale tale sărutări îmi vor fi bună amintire.

Capitala si lumea ei – Viziunea unui adolescent miop.

Bucureşti. Locul meu natal, cum se mai zice. Acel loc în care mulţi provinciali ar da orice să ne viziteze. Dar pentru ce? Marile malluri? Casa Poporului? Oraşul? Oamenii? Dar, să începem cu începutul.

Oamenii. Aş scrie un roman despre fiecare fel de om. Dar nu pot. E prea mare varietatea. Şi chiar aşa, este împânzită de caractere infecte. Parşivi, profitori, pe care azi îi vezi vorbind cu tine şi a doua zi nici nu mai ştiu nici cum te cheamă. Da, generalizez. Ştiu că nu toată lumea e aşa. Dar mereu poţi întâlni oameni aparent buni, însă întru interior să aibă aceeaşi “sămânţă” ca şi restu’. Aici, nimeni nu e sincer. E precum ai fi un personaj din “Jocurile Foamei”. Poţi fi “vândut” de prieteni, la fel cum poţi fi “vândut” de niscaiva străini. Nu există reguli. Aici, oamenii cu adevărat buni sunt otrăviţi de ceea ce văd şi suporta zi de zi. Aici e pe ghici. Dacă ţi-a ieşit, ai câştigat puţin, dacă nu, ai pierdut totul. Dacă vei găsi, vreodată, un adevărat prieten, indiferent cât de diferit este fata de lume, preţuieşte-l. Aici, oameni ca mine sunt consideraţi trişti şi ciudaţi, nu diferiţi. Pentru ca normalitatea înseamnă incultura, manele, valoare, pile şi şmecherii.

Locurile. Încă încerc să mai caut ceva bun în acest loc otrăvit de fel de fel de cocalari şi piţipoance. Doar imaginea mallurilor, a parcurilor şi a Casei Poporului. Hai, să fiu indulgent… Centrul Vechi, dar doar în unele zone. Altfel, ce să admir? Gropile pe asfalt? Unele zone din periferie care arata precum comuna Udaţi-Mânzu? Nu pot. Cică noi facem… dar doar ne răcim gura că facem. Asta e, m-am resemnat. Mă împac doar cu gândul că există persoane deosebite ascunse în stil “underground” precum persoana mea, de altfel.