De pe bolta nopții

Pe bolta nopții
am să te pictez pe tine
chiar dacă-s stângaci,
veșnic împiedicat,
dar am să iau schițe
din însemnele tale,
cu cerneală din lacrimi
înmuiată-n palpitații
și ah, sper ca măcar să-l privești…

Am să lipsesc o noapte
sau poate două
și am să negociez cu stele
și câteva galaxii
doar ca să-ți desenez ochii,
iar planetelor să le povestesc
cum tu vii de pe Venus
și nu-nțeleg nici acum
oricâte calcule aș face
oricât aș visa…
cum de m-ai putut iubi atâta timp?

Ai visat atâta timp
făr’ de contenire
cum mă culcam
lângă glasul tău
și câteva pânze
cărora le-ai dat culoare
iar pentru tine nu mai conta
că mă scufundam
la pieptul tău gol:
era atât de cald și bine…

Și palmele tale
asemenea unui mag
înfloreau suflete
și închideau cicatrici,
chiar dacă tu te plimbai curioasă
pe-a mea piele aspră,
tu n-ai contenit să-mi povestești
despre furtuni, crengi și ape
ce ți-au cutreierat ființa ta…

Și am să te pictez odată,
dar acum singura mână dreaptă
mi-e cuvântul mânat de
chipul tău ușor plâns…
nu de tristețe, scumpo,
că totul s-a terminat,
ci de fericire:
tu deja strălucești ca stelele,
iar eu mă culc lângă pielea ta,
iubindu-te.

Lipsă

Acum… nu este dor
că am inima dezbrăcată
și n-am cum să te port
pentru că
îmi lipsești.

Iar dimineața asta
plânge cu lacrimi de gheață
privată de căldura ta
și n-ar vrea să te las
pentru că
și mie și ei
ne lipsești.

Mi te văd de dimineață,
încă mi-s gol,
deodata dispari,
și parc-aș mai vrea să te visez
pentru că
îmi lipsești.

Te voi căuta mereu
acoperit de ger
și am să ard lângă tine,
pentru că ești aici
mi te pot atinge,
mi te pot purta
poți să m-acoperi
în sfârșit
pentru că
mi-ai lipsit.

Povestea unui tu

eul
s-a complicat c-un alt
tu
și-am pierdut zâmbetu’
undeva într-o stație de autobuz
pe dezacorduri de chitară
tu-ul găsindu-și alt
eu.

tu
parc-ai apărut din neant
dar ai existat mereu
numai eu n-am crezut
că tu poți exista
fâcându-ți loc
în eul meu.

al tău.
tu ai dat sens acestei vieți
atât de furtunoase
atât de dramatice
atâta furtună
ce se dezlănțuia
în clipa când
m-ai cuprins
în mine prima dată
iar acum
tu ești uragan
tu ești…
a mea.

Egoist

În secret
mi te ador
că rămâi trează
vorbind cu mine
am timp să mă hrănesc
cu prezența ta
și iubirea ta.

Mi te ador
cum nu vrei să pleci
de parcă ne-am legat
de atâta timp
deși a trecut
atât de puțin
parc-am fost noi
de o eternitate.

“Dacă mă numesc vers?”

leagă-te de mine
și hai să scriem poezii
când așteptăm tramvaiu’
înconjurați de sunete gri de mașini
când suntem culori vii
și văpăi distrugătoare
de suflete fade

hai să fim strofe
să scriem titluri
să lansăm volume
și să ne povestim
cum ochii tăi ardeau
și ne sărutam cu atâta foame.

și dacă te numești vers
lasă-mă să-ți fiu rimă
pentru că de acum
rămâi pururea
în ochii unui poet.

Cum tu n-ai existat: Tentație

Cum tu n-ai existat,
nici eu n-am mai fost,
oprită-n timp, în loc
și n-am mai găsit
fericire și timp
să fac, să devin
cineva mai plin.

Cum tu n-ai mai fost,
nici stele n-au fost
trăiri, vise și dor
evaporate în gol.

Cum tu n-ai existat,
nici n-am mai găsit
lumină și crini
pe întuneric deplin.

Și dacă n-ai fi fost,
mă întreb cine-aș fi fost
că n-ai existat
în cine m-aș fi transformat?

~o mică chiriașă exprimată în cuvinte

Cum tu n-ai existat: Revelație

Cum tu n-ai existat,
încetasem să mai fiu,
m-am oprit în timp
am uitat să mai merg,
am pierdut bucăți din fericire
pentru o falsă amăgire,
atât am alergat
pentru încă o picătură
de la ea.

Cum tu n-ai existat,
nici noaptea n-a mai fost,
erau 24 de ceasuri
și 24 de gânduri
făr’ de vise
făr’ de zâmbet
supus într-o infinită buclă,
într-un imens carusel,
de ce mă ridicam continuu
ba în ceruri
ba pe pământ?

Cum tu ai apărut,
nici acum nu înțeleg,
e o întâmplare a ființei mele
într-o vâltoare numită destin,
într-un haos numit timp,
nu cred în “așa ne este scris”,
cât cred într-un concept:
cred în tine.